Invitație la dans cu alegerea ta! Aici și Acum!

Clipa este măsura timpului din noi! Ea se materializează în “aici și acum” devenind astfel o însufleţire a EU-lui, o oprire în loc a ceea ce a fost prezent. Aşa avem posibilitatea să ne clădim vise pe care apoi să le trăim “aici şi acum” fără să le gândim prea mult ori prea în detaliu.

Clipa “aici şi acum” este momentul naşterii, atunci când, fără să vrem conștient, scoatem căpșorul în lume să spunem cine suntem! Unii dintre noi ne putem naşte o singură dată, alţii se pot naște de mai multe ori… Mulţi amprentăm naşterea celorlaţi ancorând clipa în realitate şi dându-i valoare destinologică.

Alegem, conştient sau nu, dar o facem!

Orice alegere făcută pe parcursul vieții are o rezonanță instinctuală ce este, în fapt, dirijată de genă; gena fiind reprezentativă în materialul nostru biologic autunom, deci este cea responsabilă de transmiterea informațiilor, alteledecât cele de care am aflat la orele de biologie și/ sau genetică. Asta ne-ar permite, cel puțin ipotetic, să ne adresăm nouă înșine și astfel să ne conectăm strămoșilor prinși în propriul arbore genealogic? Prin această conectare destinologică am purta un dialog cu noi sau cu ei? Ar fi, mai degrabă, un monolog? Căci ne-am întreba, în esență, tot pe noi… și tot noi ne-am răspunde…

Să revenim la naştere 🙂 Părinţii noştri, atât cei fizici cât şi cei spirituali, ne dăruiesc din ceea ce ei sunt fără să știe câtă putere dețin prin noi, copiii lor!  Încă dinainte de a fi concepuţi şi existăm doar la nivel teoretic, în mintea părintelui, suntem înzestraţi cu ceva…el își dorește ceva pentru noi…se teme deja pentru noi, copiii nenăscuți…Înainte de conceperea fizică a “omului”, adică EU, TU, NOI, VOI, EI, ELE, se aprinde suflarea în inima mamei, în cea a tatălui, iar de acolo “coborâm”, în mod generic, către pântecul matern ce-l vom locui 9 luni de zile. Impropriu spus 9 luni, căci tot restul vieţii extrauterine a omului, acesta va căuta acea dulce clipă “aici şi acum” a uterului. Această imagine proiectată de ai noștri părinți va amprenta periplul nostru pământean şi ne va conduce într-un sens ce-l vom conştientiza ca fiind alegerea proprie.  Iar tot ce urmează după „ieșirea” din mamă  presupune a fi, a cunoaşte, a simţi şi a-ţi asuma că EȘTI și REPREZINȚI gena familiei încă din viața intrauterină…ba chiar înainte de fecundare 🙂

Este o responsabilitate presantă, nu? Mai ales dacă o conștientizezi! 🙂

Celula de bază a societăţii este familia, familia ca şi conceptul „mama-tata-copiii”. Cu trilogia asta am fost amețiți permanent și este cât se poate de reală și de marcantă social!  Dar mai extins, am putea să săpăm dincolo de noi, cei de “aici şi acum” şi să descoperim că întreaga noastră familie înseamnă mai mult decât mama şi tatăl, înseamnă toți cei care s-au unit, pentru un scop sau altul, alegând voit sau nu, şi au conceput EU-ri, întâi cu inima, apoi fizic.

Alegerile personale se oglindesc în prezent! Nu în trecut! Nu în viitor! Şi spun asta pentru că, de cele mai multe ori,  alegem gândit şi analizat matematicește, uitând de simțire sau intuiție care este esenţa alegerii! Analiza nu face decât să te îndepărteze de adevarata valoare a conjuncturii, astfel implicându-te în visare şi nu în adaptare la realitate. Nu faci altceva decât să stai şi să aduni, stagnezi fără să realizezi că a trecut momentul „aici şi acum”, că ai “soluţia” alegerii, dar nu mai ai ce alege! Deplorabil moment pentru fiinţa umană! De ce? Păi se menţine cercul neîncrederii în propria capacitate de a alege şi, mai mult, stai în zona non-alegerii pierzându-ţi încrederea în sine şi în şanse!

Actul de auto-învinovăţire este o formă subtilă de a te reţine în mediul confortant în care funcţionezi previzibil şi raţional, fiind capabil să deţii controlul asupra gândurilor culpabilizatoare ce apar în urma alegerilor făcute. Poate sună mult prea general, dar la fiecare pas alegem. Că ne trezim la o anumită oră, că ne dăm jos din pat sau mai lenevim încă cinci minute, că zâmbim la cafea cu colegii ori trecem imediat la birou să rezolvăm corespondenţa. Totul depinde de noi! Astfel de alegeri le facem inconştient, ele au devenit deprinderi, parcă ne-am născut astfel.  Nu le gândim prea mult, ele venind de la sine…uneori parcurgem zilele vieţii noastre fără să le percepem cu adevărat, nu simţim multitudinea provocărilor cărora le răspundem, doar trăim respectând harta comodității! Şi la un moment dat ne trezim din viaţa noastră şi, evident, privim înapoi! Şi rămânem aţintiţi cu privirea în trecut şi zăbovim crezând că, păstrând amintirea, vom putea merge înainte! Iar asta nu face decât să ne tragă mereu un pas înapoi spre a ne învinovăţi şi a nu ne asuma trecerea spre înainte.

Până şi ce ne amintim este o alegere!

Stagnăm în idei fixeamintiri dureroase sau nedureroase, dar apăsătoare,  mascate în responsabilităţi ce împovărează…acestea doar dau senzaţia de lecţie de viaţă învăţată și punerea în practică a tiparului alegerii pentru demonstrarea învăţării lecţiei…iar clipa aici și acum este amânată…

Tu cât mai amâni să trăiești în prezent? Cât mai crezi că ai de învățat din lecția precedentă? Te las atunci să-ți mai exersezi toleranța în fața suferinței!

EU îmi fac curaj și încep să dansez 🙂 pe melodia asta 🙂 

Cheia Sol a inimii

În muzică, începutul portativului este marcat de cheia Sol astfel încât inălţimea notelor muzicale să fie indicată. Cheia Sol mai este denumită şi cheia de violină și este utilizată la notarea partiturii pentru vocea feminină de sopran, alto sau pentru tenor.

Cheia desface! Tot cheia închide! Dacă are ce…uși…ferestre…inimi…vieți…

Începutul nostru este în inimă, avem simțire în noi de la prima ei bătaie! Încă din viața intrauterină simțim și manifestăm peferințe! Iar când ieșim din pântecul siguranței materne și dăm piept cu lumea, tragem și cheia Sol în lumină…acest moment este încă viu în amintirea scumpei noastre mame 🙂 Cum a văzut mama cheia noastră Sol? Hmmm…mai degrabă a auzit-o! O micuță soprană sau un grăsuț tenor i-a arătat părintelui sămânța sufletului său: prima respirație, primul țipăt. Așa începe scrierea primelor note muzicale ale vieții…Sunete mai înalte, altele joase, acorduri reci sau calde…toate au un dirijor, și anume, cheia Sol a inimii tale!

Primii fiori ai aerului dătător de viață transpuși în emoții de această magnifică cheie dau tonalitatea vibrațiilor tale interioare. Muzica este scrisă încontinuu în vasele de sânge ale simțirilor, iar visarea este efectul romantic al materialului cheii Sol.

O formațiune musculară și striată ce adună amintiri de inocență și puritate în copilărie, portativul va fi definit de începutul său unic, cheia Sol, adică nașterea! Însăși poziția fetală, cea înainte de „venire” simbolizează cheia Sol…întregul tău corp se pregătește să deschidă poarta către lume cu această cheie!

Cheia Sol este înțelepciunea cu care ne naștem și pe care o amplificăm sau nu pe parcursul călătoriei existențiale! În acest fel, inima ta va simți mai mult sau mai puțin, va primi sau va reprima, va oferi sau va depozita…

Cheia Sol a sufletului este prima emoție! Emoția autentică pe care nu ți-o amintești! Este teama ieșirii din uterul cald și confortabil! Este prima rupere a sforii ombilicale! Este primul pas independent!

Cheia Sol  multiplică…muzica se împrăștie în toți ceilalți pași făcuți spre devenire….

Cheia Sol se rotește fără întrerupere în butucul corpului viu! Iar fiecare rotație doare! Când nu mai simți durere, cheia a ruginit! Stagnezi, analizezi, sedimentezi şi alegi! Alegi aceeași cheie care s-a blocat sau te naști iar…și primești o nouă cheie Sol cu care să închizi vechiul capitol al drumului tău și să deschizi o nouă ușa către tine!

“A fost odată o floare de apă…un mic iris…ofilit…nu mai plouase de zile bune! Soarele îi arsese strălucirea! Micul iris pălea. Apa seca. Încă plutea. Pistilul era protejat de petalele-i ofilite, se menținea proaspăt…dar în curând urma să rămână semeț în bătaia regelui văzduhului…De teama de a nu se ofili și el, pistilul infantile a început a suspina, iar după încă o zi de neploaie, plângea de se cutremura până și irisul veștejit…Această mișcare venită din interiorul uscatei flori a mișcat ușor apa…valuri subtile au clătinat albeața ștearsă a irisului…încet, subtil, fiimituri de lichid au învăluit miezul acesteia și înmuiat. Senzația era divină! Floarea a început a plânge incontrolabil! Nu dorea să moară! Nici nu știa de ce plânge, de frica de moarte sau de senzația de răcoare transmisă de pistilul împrospătat! Nu știa dacă, de fapt, mai este în viață sau deja a intrat în fiorul morții si delirează! Toate lacrimile irisului au umflat pistilul, care s-a dublat…petalele s-au lăsat în voia creșterii acestuia…a început ploaia! Micul iris era acum iris! Plângea de fericire! Ce bucurie! Ce bucurie…că acum sfârșitul se apropia inevitabil, cu sau fără apă…și nu va mai compune muzică…își folosise unica și singura cheie Sol din scurta lui existență….”