Acesta este adevăratul sens al vieții

Scopul vieții este acela de a te recunoaște pe tine însuți/ însăți. Adică să recunoști ceea ce ești cu adevărat, așa cum simți.

Sensul vieții nu este unic, nu este un secret sau vreo magie! El este personal, individual și individualizat! Ca să-ți cunoști sensul vieții ai nevoie să începi să-ți cunoști îndeaproape propriile gânduri, sentimente, emoții și senzații…cele mai subtile dintre ele…

Sensul vieții începe la naștere prin pierderea lui. Primul aspect pe care-l înfruntă nou-născutul, în secunda unu de viață, este dependența de mamă, deci de sensul vieții altcuiva. Dependența este exprimată prin culcat, hrănit, spălat. Toate acțiunile care stimulează și favorizează dezvoltarea fizică a bebelușului. O dată cu dezvoltarea fizică se intensifică atașamentul. Atașamentul ca posesiune este faza inițială de iubire manifestată de om, punctul culminant fiind etapa Complexului lui Oedip (la băieți) și al Electrei (la fete). Depășirea acestui eveniment deosebit de important este marcat de nevoia de detașare de obiectul investit. Detașarea, sau adevărata „înțărcare”, naște anxietatea de separare! Instant, copilul resimte nevoia ca părinții săi să îl accepte așa cum este, cu bune și cu rele.

Dacă ești interesat să afli mai multe despre Complexul lui Oedip dă click pe link-ul acesta http://www.psihanaliza.org/articol3.html

Acceptarea de sine vine din dorința de recunoaștere proprie care să fie validată de exterior. Educarea cunoașterii de sine este obligatorie din primii ani de viață. Acest tip de educație este datoria părinților, tocmai ca sensul vieții lor să nu mai fie sensul vieții copilului lor. Autocunoașterea este acest model de educație despre care vorbesc, procedeu care ar fi bine să fie susținut și încurajat de părinți.

Pentru ca omul să se recunoască pe sine însuși este important să accepte ce simte, ce gândește, ce este în acel moment, așa cum simte el. De obicei, omul conștientizează doar ceea ce acceptă în ceea ce-l privește. Ce nu acceptă este aruncat în pivnița inconștientului. Acest angrenaj al orbirii duce la o cunoaștere de sine imparțială și limitată. Și de aici pornește senzația de a nu fi recunoscut. Atunci se caută exclusiv recunoașterea celorlalți. Se pierde căutarea sensului personal…

Ce legătura are asta cu sensul vieții? Adevăratul izvor de sens de viață sunt recunoașterea, acceptarea și iubirea. Acestea pornesc din om către el însuși, față de el. Ce legătură are asta cu complexul oedipian? Copilul față în față cu propria sexualitate și astfel proprie identitate! Ruperea de la sânul matern sau din brațele tatălui, depășirea culpabilității ca efect al urii îndreptate către părintele de același sex (concurentul) și marcarea independenței spirituale. De aici, sensul vieții devine singular, specific. Limitele marcate de propriile temeri dispar în această fază, identificarea cu obiectul iubit dizolvându-se.

Dislocarea din propriul centru de identitate se produce prin întrebarea „Cine sunt eu?”. Pe parcursul vieții trăim mai multe momente de „Cine sunt eu?”. Atunci se experimentează stări de moarte și renaștere. În aceste clipe prețioase deșteptării se asociază și întrebarea-oglindă „Cum sunt eu?” (oglinda este, în mod normal, ca și concept psihoterapeutic „ceea ce nu respinge nimic, nu se identifică ori nu se atașează, lasă totul să fie, să treacă”). Cu alte cuvinte, „Care este sensul vieții mele?” Atunci se declanșează un conflict între ceea ce ești cu adevărat „aici și acum” și imaginea pe care o ai despre tine însuți/ însăți (ceea ce ți-ar place să fii).

Acest conflict este cauza unei puternice pierderi de coeziune internă, de integritate. Sensul vieții îl simți atunci când acest conflict se rezolvă prin acceptarea celor două părți aflate în litigiu și le trăiești ca ambele făcând parte din tine, în adâncul ființei tale.

Sensul vieții este semnificația pe care tu o dai existenței tale la un moment dat, în funcție de rezonanța interioară a evenimentelor parcurse. Pentru unii oameni sensul vieții este fericirea. Pentru alții, iubirea necondiționată. Sau motivarea celor dragi. Familia. Profesia. Sau durerea! Mda…durerea poate fi sensul vieții unei persoane! Ori, așa cum spune Bruno Medicina  în clipul de mai jos, sensul vieții nu există!

Ceea ce ne determină să descoperim sensul vieții noastre este dorința de a găsi sensul vieții. De a intra și păstra echilibrul interior fără atașare, dependențe, suferințe, pentru totdeauna. Doar că acesta este un ideal de neatins! Nici cel mai mare Budhist sau practicant de yoga nu deține sensul vieții. Este în căutarea lui. Prin exerciții, practici, antrenamente. Experimentează stări multiple, de înălțare și coborâre, acceptă, lasă să fie. Nu se opune! Tocmai pentru că sensul vieții nu presupune o stare continuă, uniformă…constanța este linia dreaptă ce se instalează în moarte…

Poate sensul vieții este chiar căutarea sensului vieții….

Eu mai am puțin și mă las de sportul ăsta! Citesc „Viață simplă, inimă profundă” de Dokushô Villalba, deci nu mai fac „mișcare” în gol 😉 Nu mai caut! Sunt!

Oameni Raţionali versus Oameni Emoționali

Viața noastră psihică cuprinde Eul și Lumea într-un act săvârșit sub supaveghere! Conștiința descrie cel mai bine funcția adaptării omului la realitate!

Omul raţional îşi spune :”Eu sunt gândire şi simt cu mintea!”

Pentru omul rațional a fi conștient înseamnă a gândi, a dispune de capacitatea de a face sinteze.

El se adaptează prin analiză și argumentare, filtrează informația prin funcția cognitivă, amână și ia decizia gândită, pusă în balanță, constatând beneficiile acesteia, studiind efectele și repercursiunile ce pot apărea ulterior. Rațiunea rafinează, șlefuiește diamantul; atinge un nivel ridicat de autocontrol prin educația instinctului. Însă, de multe ori, din prea mult autocontrol, rațiunea însăși devine o unealtă în mâinile inconștientului deformând realitatea și depărtând omul de scopul conștient.

Gândirea este considerată instanţa psihică superioară ce filtrează şi triază ce e bun şi ce e rău, ce e pozitiv şi ce e negativ, ce e urât şi ce e frumos etc., având responsabilitatea de a “face curăţenie” în om, astfel încât acesta să corespundă împrejurărilor (adică exteriorului) în care se găseşte.

Aşa am fost noi îndoctrinaţi în familie, la şcoală şi la locul de muncă…Trebuie să gândeşti şi să cenzurezi, ca să te încadrezi în normalitate! Nu te lăsa condus de instincte, trăiri interioare, impulsuri!” Acestea caracterizează personalitatea slabă, omul impulsiv, nervos şi agresiv, care nu este agreat de comunitate!

Gândirea procesează şi clasifică tot ceea ce intră în noi, informaţie, energie, sub şi în toate formele (vizual, gustativ, kinestezic, tactil, auditiv etc.)…această instanţă superioară decodifică şî recodifică informaţia primită într-o nouă informaţie, adaptată minţii și răspunzând nevoii acesteia…

Oamenii raționali „autentici” sunt cei care neagă, cenzurează, raționalizează, rețin și conservă informație (de orice natură). Ei nu acționează în secunda doi și nici nu o să-i vezi vreodată etalându-și trăirile interioare! Da! Au trăiri! Și da! Au emoții! Numai că nu și le exprimă plastic și nu le utilizează în forma lor brută, pură, ci le trec prin centrul de reglare pulsională a Eului, îmbrăcându-le în mecanisme de apărare. De aici și exprimarea subtilă a ceea ce simt, accesarea sensului conotativ al simțirilor. Acest procedeu necesită timp și energie investită, de aceea tipul acesta de oameni sunt percepuți mai lenți, dar mult mai hotărâți.

Omul rațional a fost cândva emoțional! Cel puțin în copilărie s-a ghidat și a făcut alegeri inspirat de emoție. A crezut în inexplicabilitatea lucrurilor, în nematerialul faptelor!

Iată cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, în deschiderea Filocaliei, vol 1:

“Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și virtuțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia, care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali. Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-i placă“.

Omul sentimental îşi spune: “Eu sunt emoţie şi gândesc cu sufletul!”

Conștiința omului emoțional este locul senzațiilor și percepțiilor, realitatea devenind  subiectivă, este cunoașterea a ceea ce acompaniază activitatea spiritului.

Omul-emoție are capacitatea de a reda exteriorului ce are în interior…într-un fel sau altul, înțeles sau neînțeles…Este, de cele mai multe ori extravertit, inteligent emoțional și poate gestiona simțiri. Gândește, dar se ghidează mai mult intuitiv, procesul de alegere fiind mult mai impulsiv, dar mai autentic trebuinței ce domină decizia.

Emoția nu cunoaște nici un fel de tehnică deoarece ea nu poate fi trecută prin rațiune. O dată trecută prin mintea ce fabrică și prefabrică, ea se alterează și distorsionează răspunsul behaviorist (comportamentul).

Omului sentimental nu îi este teamă de neprevăzut și nematerialul nu-l pune în dificultate! Însă terenul este alunecos! Poate deveni om al ideilor, care duce autenticitatea sentimentului dincolo de lumesc, idealizând stările interioare până devin de neatins.

Când simți nu ți-e teamă! Dacă simți teamă înseamnă că ai trecut simțirea prin gândire, ai decodificat-o, suprapus-o și potrivit-o experienței anterioare (și de obicei, mintea noastră aduce mai repede în prim plan evenimentele cu încărcătură negativă, decât pe cele pozitive). Omului emoțional îi este teamă doar de teamă!

El nu va fi niciodată copleșit de emoție, ci învăluit de tremurul oferit de stare. Omul rațional nu va fi niciodată de acord că plutirea în emoție este pozitivă sau benefică, dar minunăția trăirii sentimentelor (de orice fel) este mult mai ofertantă ca și experiență și lecție de viață…Emoționalii nu se opun schimbării, chiar dacă aceasta este dureroasă, o acceptă din mers!

Emoțiile nu au fost dintotdeauna ceea ce sunt astăzi. Ele au suferit transformări ce au asigurat totuși continuitatea reacțiilor emoționale și care s-au impregnat la nivelul sistemului nervos sub forma achizițiilor folositoare supraviețuirii. Putem afirma cu tărie că emoția se moștenește genetic și că rolul ei în relaționare și dezvoltare a rețelei sociale este esențial. Dacă ne uităm la strămoșii noștri, geto-dacii, identificăm tipare de exprimare a emoțiilor traduse în ritualuri (plânsul la nașterea unui copil, sărbătorirea trecerii în neființă). Acestea s-au păstrat în mare parte și în zilele noastre, numai că omul își manifestă emoția mult mai rar și în privat. A te emoționa presupune a-ți arăta vulnerabilitatea, a fi slab, sensibil, ușor de manipulat. Dacă liderii de succes erau oameni raționali (Hitler, Stalin), în ultimul deceniu aceștia sunt spirituali, plini de emoție, empatici, cu experiențe traumatizante, acceptate și etalate (Ghandi).

S. L. Rubinstein scria: “Nici o emoție nu se reduce la emoționalitate curată, abstractă. Orice emoție include unitatea emotivității și cunoașterii, intelectualului și afectivului. Omul ca subiect care cunoaște lumea și o schimbă, … percepe emotiv ceea ce se întâmplă cu el și este înfăptuit de el, are o anumită atitudine față de ceea ce îl înconjoară’ atitudinea ca percepere emotivă a omului față de ceea ce îl înconjoară și constituie sfera de emoții și sentimente. Sentimentul omului este atitudinea lui față de lume, față de ceea ce simte și față de  forma nemijlocită de trăire.”

Putem vorbi de o minte emoțională, care este idealul de atins al omului secolului 21. Combinarea celor două tipologii și balansul acestora în condițiile date, când toți accedem la spiritualitate prin conștientizare, la emoție prin gândire, la rațiune prin acceptare, este prioritară înțelegerii avantajelor a fi Om rațional și, concomitent, emoțional…