Scrisoare iubirii

Iubire dragă,

Îmi lipsești! Sau mai bine zis, îmi lipsesc una din sistolele şi o alta din diastolele inimii mele…Ritmul cardiac este încetinit. Am nevoie să-mi atingi degetele mâinilor pentru a-mi resuscita muşchiul inimii. Serotonina nu mai este pompată cu forţă către capilarele degetelor de la picioare. Reducerea cantităţii de endorfine a accentuat durerile retinei, iar acum ochi-mi nu-ţi mai miros kinestezia sentimentelor tale.

Să ştii că mi-e dor! Simţi că mi-e dor?

Parcă au trecut luni de la ultima îmbrăţişare ce s-a întâmplat ieri…Îmi place cum mă simt în braţele tale, mă relaxează! Mai mult, găsesc interesante dialogurile dermelor noastre, în special în dimineţile când servim iubirea împreună la micul dejun. Pielea-mi chicoteşte ore întregi după consumarea momentelor de întâlnire vizuală, eu de o parte, tu de cealaltă a legăturii noastre.

Este minunat când ne vorbim fără vorbe, când împărtăşim din priviri aroma energizantă a cunoasterii. Ne înţelegem perfect când insiprăm-expirăm vălul de lumină solară care ne mângâie trăirile…este, de fapt, un compliment al existenţei lui “noi doi”! Iar eu sunt fericită când intimizăm în felul acesta, când avem întâlniri tandre şi îmbibate de dorinţă ale simţirilor neajustate!

Mă simt iubită chiar şi atunci când nu ne regăsim fizic…

Mă simt dorită chiar şi atunci când nu ne avem…

Ştiu că mă iubeşti şi-mi place să ştiu…

Ştiu că nimic nu ne poate garanta evitarea suferinţei, iar asta nu mă sperie…

Îţi sărut simţirea!

32a

 

Cum să-ți antrenezi fericirea cu ajutorul emoțiilor negative

Îți propun un exercițiu simplu. Să fii sincer/ă cu tine. În cel mai profund și deschis mod posibil. Să închizi ochii și să identifici cel mai fericit moment al vieții tale de până acum. Dar cel mai fericit moment experimentat, cel care încă trezește în tine bucurie, împlinire și îți așează un zâmbet în ochii tăi închiși. L-ai găsit? Cum îl descrii în două cuvinte? Ce mișcă în tine? Durează ceva secunde până să-ți dai răspunsul? Încă mai cauți cu mintea cuvintele?

Acum, deschide ochii și lasă lumina să pătrundă în tine. Prin ochi. Prin piele. Prin respirație. Prin amintire. Prin emoție. Simți cum te inundă căldura? Simți cum mintea îți învelește inima? Simți cum rațiunea pune stăpânire pe tine? Simți bucurie? Sau simți nostalgie?

Propun acest tip de antrenament celor cu care intru în contact. Îmi propun mie acest tip de antrenament. De multe ori am avut surpriza să constat că durata de accesare a unei amintiri pozitive este ceva mai mare decât atunci când ni se cere să punctăm momente nefericite, triste, din trecut. Deoarece căutăm cu mintea acel eveniment. Căutăm să decodificăm în semnificații complicate lucruri simple. Poate și pentru că nu cunoaștem antrenamentul inimii.

De câte ori nu mi s-a spus și mie că a-ți asculta instinctul, adică a-ți antrena emoția, este un lucru nepotrivit…Că asta înseamnă impulsivitate, iar lipsa calmului definește un caracter slab, de necontrolat. Eu una am crezut o vreme că a apleca urechea și a face cum îți dictează instinctul este ceva rău. Că sunt un om fără puterea de a ține în frâu dorința. Am fost o norocoasă! M-a contrariat permanent cerința aceasta care nu se potrivea cu nevoile mele de a mă exprima! Și m-am măcinat ceva vreme. Până când am experimentat durerea ca formă de a exista. Mi s-a propus exercițiul de mai sus! Bineînțeles că nu am putut identifica nimic pozitiv din ce trăisem până la acel moment. Și am continuat să mă chinui. M-am îndârjit. Și după alte suferințe „închipuite”, mi-a urlat în suflet vocea mea interioară, instinctul. M-a zgâlțâit și n-am avut încotro decât să simt în mod real emoțiile negative la care țineam cu dinții. Memoria mea era plină de amintiri neplăcute adunate de-a lungul timpului. Ele mă făceau să cred că sunt o adolescentă nefericită care tânjea subtil după fericire…

Și am retrăit neplăcerile, atât cele reale, cât și cele născute din frica de fericire. Am observat că nu s-a întâmplat nimic neplăcut! Că oamenii din jurul meu nu s-au schimbat. Doar că ceva în mine s-a modificat. Îmi aminteam frumusețea copilăriei și multe alte momente de fericire intensă. Nici nu a mai fost nevoie să închid ochii pentru a le vizualiza…

Ce vreau să spun cu asta? Că la mine a funcționat! Că există cu adevărat antrenamentul interior atunci când ești brutal de sincer cu tine! Mintea etichetează toate clipele trăite. Mintea spune! Sufletul lasă emoția să spună! Mintea scoate și „untul” dintr-o amintire, o deformează și o repotențează, astfel încât să o plieze realității comune. Emoția face diferența! Nu ți s-a întâmplat să simți una și să gândești alta? Iar de aici până la a face diferit de ce simți mai e puțin…Ai reproșat vreodată cuiva că faptele sale nu se potrivesc cu ceea ce a transmis ca ființă, ca trăire? Dar ție de câte ori ți-ai „scos ochii” că nu ai făcut sau zis ce ai simțit? Nu te-ai enervat pe tine? Nu ai simțit fiorul rece al autoculpabilizării? Nu te-ai pedepsit? Oare ce te-a judecat atunci, mintea sau sufletul tău?

Tocmai acea supărare pe propria persoană te poate trezi. Cât nu vei trăi furia îndreptată spre tine nu vei ieși din zona amintirilor triste. Mintea ta va asocia orice amănunt exterior cu emoțiile atât de ofilite ale inimii. Ele vor reprezenta mereu ceva! Vor avea semnificația pe care mintea le-o va atribui astfel încât să răspundă așteptărilor pe care tu crezi că le are societatea de la tine. Acest tip de refulare (inconștientă, de altfel) a zvâcnirilor va alimenta instinctul. El nu se va ofili precum emoția. El va căuta alte forme de a striga după ajutor. Mintea ta nu-l va asculta! Prietenii și familia nu-l vor auzi. Educă-ți mintea să mai și asculte, nu numai să „corecteze”!

Instinctul este bun. Ascultându-l tu vei alege intuitiv calea de a-l valorifica! Îl vei denumi emoție atunci când mintea ta va alege să-i spună instinct. Instinctul trezește emoția! Instinctul te trezește!

Să-ți exersezi instinctul este periculos atâta vreme cât necunoscutul, nematerialul, neconcretul îți vulnerabilizează siguranța. Instinctul spune adevărul despre tine și nimic nu năucește mai tare decât adevărul. Frica de adevăr doare! Asta provoacă suferința despre care pomeneam mai devreme, și anume frica de a te dezbrăca în fața ta și de a-ți asculta instinctul vis-a-vis de Sinele tău îngrădește instinctul. Însă acesta este primul pas spre curaj. Și anume, că simți frica!

Reînchide ochii și simte frica. Trăiește-o. Plângi. Lamentează-te. Caută ajutor. Vei găsi ajutorul…în tine…ceilalți sunt ocupați cu fricile lor! Stai cu ochii închiși și numără-ți lacrimile. Cu cât sunt mai multe la număr cu atât vei accesa apoi mai multe clipe frumoase din trecutul tău. Jelește-te! Linge-ți rănile! Repet, ceilalți au problemele lor ce îi rețin în a fi la cheremul tău permanent! Ascultă-ți instinctul de a plânge! Apoi deschide ochii și lasă-i să se umfle! Vei vedea tulbure și asta te va ajuta să vezi adevărul, adevărata ta frică. Frica de tine, de adevărul tău!

Ei, care este adevărul tău? Ce îți spune instinctul? Ce emoții s-au trezit? Îți bate inima ceva mai tare? Bravo! Ești agitat/ă? Te felicit! Înseamnă că simți! Te învăluie amintiri triste? Foate bine! Ar trebui să fii mândru/ă că simți! Și să fii recunoscător/oare trecutului tău, căci azi ai șansa de a-ți simți trecutul și de a nu-l mai gândi!

Reia exercițiul atunci când instinctul va trezi această nevoie a ta de autocunoaștere! Reia-l fără a-ți impune un program de antrenament, fără a-ți trasa termene! Vei accesa cu siguranță momentul în care te-ai simțit cel mai fericit/ă! Nu renunța la exercițiu! Am o bănuială că multe amintiri plăcute așteaptă să fie dezvelite de emoția negativă în care a ta minte le-a îmbrăcat!

Eu nu m-am lăsat de antrenament 🙂

Prea multă iubire necondiţionată condiţionează?

Câte definiții ale iubirii cunoști? În atâtea feluri poți iubi…

 

“Ce e iubirea, Oana?”

Nu ştiu! Sincer!”

“Atunci cum poți vorbi despre ceva ce nu cunoști? Sau nu știi ce e?”

“Dar pot vorbi despre ceva ce simt… “

“Ce e mai bine: să iubești sau să fii iubit?”

“Mai fain este să fim iubiţi…pentru că nevoia primordială a oamenilor este aceea de a fi iubiţi când, cum şi de cine vrem…necondiţionat…”

Dar nu simțim că trăim decât atunci când iubim…”

Când iubeşti vine peste tine nevoia de a fi iubit. Iubirea este în multe, nu numai în partener!”

“Ce facem atunci când…iubim o persoană care nu ne iubește și suntem iubiți de o persoană pe care nu o iubim?”

“Stăm şi o iubim”/ Stăm și ne complacem căci nu o iubim… masochism!”

“Plecăm şi o iubim / Suntem sinceri și plecăm…realism!”

 

“Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Nu ți se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodată.” (Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa)

 

Nu, nu cred în iubire necondiționată! Tu ce părere ai? Este sau nu posibil să simți acest fel de iubire în care oferi fără să aștepți să primești? Poți iubi neîmpărtășit? Poți să îi transmiți celui iubit necondiționat sentimentele tale?

Iubirea nu mai are valoare dacă nu este arătată, simțită, trăită, experimentată. Iar ca să iubești este obligatoriu să existe și cealaltă parte, jumătate în această ecuație…ca să ai cui să-i transmiți.

Iubirea cere două părți ce compun întregul acestui sentiment, indiferent ce reprezintă aceste două componente. Pot fi omul și Dumnezeu, animalul și puiul său, copilul și mama sa, femeia și bărbatul…Cine crede în iubire fără un schimb, oricât de mic ar fi el, trăiește încă utopic, se îmbată cu apă rece…Cine crede în posibilitatea de a înlocui traiul fără iubirea condiționată cu unul în care Binele Suprem născut din dragostea fără așteptări îi va deschide ușa către Fericire, este un trist care-și neagă nevoia de apartenență la cuplu și la împlinire!

Hai să ne oprim puțin din negarea asta profundă a nevoii de iubire ce pune limite! Ea există! E în fiecare din noi și ea leagă relațiile! Cel mai simplu exemplu de iubire „schimb pe schimb” este cea dintre mamă și copilul său! Plânsul copilului, unealtă brută de manipulare, aduce atenția mamei, o subtilă formă de a cere iubire. Mama acordă atenția cuvenită plângăciosului doar pentru că acesta i-a semnalizat că îi lipsește ceva…sau și pentru că ea, la rândul său, are nevoie să dea? Primește ceva la schimb? Eu spun că da! Zâmbetul micului „monstru” care acum tace, poate gângurește…este un scump, nu, când îți arată dințișorii…dințișorii ce îi provoacă durere și temperatură și astfel plâns…plâns încetat la îmbrățișarea mamei sau a biberonului cu lapte cald ținut de mâna mamei…Care este schimbul real în această legătură genptropică, de iubire nativă, de la sine? Nu săriți că sunt prea materialistă (eu aş zice realistă), aici este un schimb permanent…de multă iubire!

Hai să vedem! Cine ce a dat? Cine ce a luat? Copilul a primit atenția mamei, reîntoarcerea la sânul matern protectiv, calmare, relaxare, deci siguranța că aparține, că este de unde a ieșit pe lume! Mama și-a dovedit sieşi încă o dată abilitățile parentale, arta de a-și proteja copilul şi modul de a-şi mahifesta dragostea. Nu-i mai aude plânsul, deci el este bine și implicit și ea este bine…Ea se simte utilă.

Aceasta este o analiză deloc profundă a legăturii materne a copilului, dar reală și faptică. În spatele acestor schimburi materiale și/ sau emoționale stă ascuns principiul plăcerii și satisfacerea acestuia. Toată iubirea noastră, denumită și redenumită, definită și redefinită, pornește de la principiul plăcerii și se oprește la satisfacerea lui. Manifestarea iubirii are loc până la obținerea plăcerii (sub formă conștientizată sau nu) prin descărcare. Apoi respiro! Tensiunea crește! Descărcare! Ciclic! Ritmic! Și dacă este și conștient de acest act al iubirii în cadrul căruia tu ai transferat și n-ai rămas cu buzunarele inimii tale goale va fi cu adevărat satisfăcător! Simplul fapt că tu te-ai simțit bine oferind este un schimb! Deci cine de cine s-a folosit în acest tip de iubire?

Așa că nu te mai amăgi și îmbăta cu apă rece! Nu te mai ascunde în spatele conceptelor atât de asiduu vehiculate despre iubire fără condiție, asexuată și asexuală! Vei ajunge să te ascunzi în tine de tine…și e păcat…e păcat să nu simţi, să nu descarci, să nu împărtăşeşti, să nu oferi, să nu primeşti….cramponându-te în necondiţionarea care, până la urmă, condiţionează!!!!

 Citeşte şi http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840

Nu rata noile reduceri de până la 50% la măști sociale!

A fi tu nu presupune schimbare…Schimbarea este un cuvânt generic pentru acceptarea de sine…Iar acceptarea personală merge mână în mână cu înțelegerea antagonismelor și dualităților psihice care coexistă în tine, adică bine și rău, estetic și inestetic, sadism și masochism, depresie și manie, extrovertism și introvertism etc.! Ele se manifestă atât în interior, cât și la suprafață la intensitate diferită, în momente diferite! Ceea ce le stimulează manifestarea nu sunt conjuncturile exterioare, ci tocmai, acele frământări pe care nu le poți traduce sau exprima! Stările expuse de tine în prim plan, cel al contactului cu realitatea, vin din alte stări, latente, cu conținut neadecvat cerințelor realității. Conținutul acesta scandalos animă ieșirea la suprafață a ceea ce ești. Când îl ții în tine prea multă vreme, conținutul va răbufni când ți-e lumea mai dragă 🙂

Deci, schimbarea nu are legătură cu Shift+Delete! Nu poți șterge din tine, din programul genetic general uman, părțile neplăcute pe care ori tu ori ceilalți nu le agreează! Schimbarea nu presupune să înlocuiești o mască inadecvată realității cu una pe care crezi că, purtând-o, societatea va uita ceea ce ești ca esență…om! În prezent, se vând multe astfel de imagini ideale, perfecte, care par a fi cele ce te integrează în normalitate. Într-adevăr, aceste stereotipuri de frumuseți umane vând și au succes! Dar succesul este al cui? Al celui care poartă masca schimbării sau a celui ce o privește? Iar acest succes al validării și acceptării de către ceilalți cât ține?

Când alegi să-i mulțumești pe alții mințindu-te pe tine prin masca ce-o porți, presiunea externă crește! Așteptările sunt tot mai mari…La un moment dat vei face „poc!” sub veșnica privire critică a observatorilor…

Dar ce se întâmplă cu tine și cu mentalul tău dacă te păcălești că ești schimbat, adică altfel de cât ai fost? Riști să împingi tot mai în profunzime celelalte nevoi care așteaptă de multă vreme să fie purtate prin alte măști, cele de care tu ai nevoie pentru a te simți natural. Și când nu vei mai rezista, o să iasă la suprafață toate relele și ascunzișurile tale scandaloase prin însăși masca frustrării! Masca aceasta este aspru catalogată și totodată neînțeleasă! Pentru că nimănui nu-i place să relaționeze cu frustrarea, mai ales a altuia!

Echilibrul tău interior este important! Iar dacă îl neglijezi ținând cont de nevoile exterioare vei ajunge să vezi schimbarea ca și aruncarea la coș, uitarea și ascunderea a celui ce ai fost! Vei ajunge să te negi pe tine până la autodistrucție (mai rare cazurile) și te vei căuta o viață întreagă pe tine printr-o singură mască, a schimbării…

Schimbarea este ca și formatarea calculatorului! Rescrii soft-ul și instalezi un set de programe! Doar că în cazul tău, formatarea nu are loc după virusare! Ci în urma dorinței de a fi cea mai autentică variantă a ta, de a fi așa cum te-a lăsat Dumnezeu, cu cele bune, dar și cu Păcatul strămoșesc în cârcă! Da, știu că ești botezat, dar păcatul nu se rezumă doar la definiția dată de Biserică! Păcatul reprezintă, dincolo de a încălca valorile morale, respingerea a însăși firii umane! Cel mai mare păcat este acela de a te neglija, abandona, nega! Revenind…Tu te formatezi, deci ieși din păcat, atunci când înțelegi și te saturi să tot porți o mască ce te împinge la păcat.

Când decizi să-ți umpli dulapul și cu alte măști spui că te-ai acceptat. Acum poți încerca să afișezi o altă față a ta, în funcție de nevoia ta firească! Și le vei încerca pe toate! Abia atunci când vei știi care mască se potrivește fiecărei pulsiuni vei putea alege și vei accepta schimbarea ca pe ceva dinamic!

Țin să te anunț că nu există vreo rețetă secretă în ceea ce privește alegerea măștii…e o chestiune de încredere în capacitatea proprie de ascultare activă a vocii interioare! Se vor găsi mulți să-ți șoptească secretul de a identifica momentului oportun de alegere a măștii necesare fără a te dezechilibra la interior și fără a deranja exteriorul! Ferește-te să asculți sfaturi! Ele vin din nevoile celuilalt care are așteptări de la tine!

Momentul îl vei simți…vocea ta interioară îți va spune ce ai de făcut…și cum s-o faci…Asta dacă știi să te asculți pe tine! Dacă îți cunoști trebuințele suficient cât să le poți asocia măștii, atunci echilibrul tău se va păstra în mare măsură. Și iar îți spun! Nu sunt rețete care să te ajute să îți simți și să-ți cunoști nevoile! Experiența! Ea este cel mai bun învățător al tău! Ea îți dezvoltă vocea interioară!

Schimbarea este acceptare! Acceptarea dulcelui și amarului din tine! Nu poți îndepărta răul din tine! Dar poți trăi cu el fără să te depersonalizeze sau să-i afecteze pe ceilalți doar dacă îl vezi, îl simți și apoi știi să îl pui la locul său! Răul are locul său în tine! Fără acesta nu ar exista binele! Simplistă explicație…logică însă pentru vocea ta interioară

De ce să praticăm acceptarea de sine!

http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/de-ce-sa-practicam-acceptarea-de-sine

Despre WC-urile emoționale

Toată lumea îți spune ce era mai bine să faci, cum era mai potrivit să te comporți în situația X sau cu persoana X!

De câte ori nu ai auzit “Dacă tăceai filozof rămâneai”! ori “Capu’ face, capu’ trage”! și multe alte aforisme cu tentă coercitivă, punitivă și corectivă?

Și dacă ai face/ zice așa cum era mai potrivit, ce câștig (emoțional) și trăsătură a ta ai valorificat? Sau, de fapt, e vorba să anticipezi ceea ce își dorește să audă celălalt coechipier de la tine? Ale cui nevoi este necesar să le satisfaci întâi și întâi? Să fii cum îți cere societatea cu valorile, dar și cu limitele sale? Să nu ai la îndemână alegerea de a-ți amplifica esența? Să nu te desprinzi de general și uniformitate? Să nu depășești limitele sociale? Să nu îți conturezi propria individualitate atât de mult aclamată în real life, în social media și în toate cărțile de psihologie și dezvoltare personală?

Păi atunci la ce mai trăiești printre și cu ceilalți? Nu simți că ți-ar fi mai ușor să le oferi ceea ce ești tu, firesc și natural? Poate încă eviți să nu te mai strângă pielea….

Îmi doresc ca întrebările de mai sus să pornească în tine o furtună de alte întrebări…și așa să fii aruncat într-o profundă reflectare despre câtă sănătate emoțională așezi între tine și ceilalți oameni…Eu deja am realizat că am împrumutat umbrela și stau în ploaia semnelor mele de întrebare!

Nu e o rușine să îți fie teamă, să fii anxios, să nu ai încredere în tine, să nu știi! E ceva firesc! Tuturor ni se întâmplă să mai fim și proști câteodată! Alteori suntem prea deștepți, la naiba!

Ce dacă ești timid, retras, pămălău? Ce dacă ești impulsiv, prea vorbăreț? Așa ești tu! Cui nu-i place felul tău de a fi nu va sta în preajma ta! Sau va rămâne “lipit” de tine dacă e masochist/ ă …De altfel, și tu esti liber să alegi pe cine ții lângă tine!

Nu e o rușine să plângi! Așa că destrăbălează-te! Și ce dacă te pocnesc lacrimile în public? Pot fii lacrimi de fericire, de frică…toate lacrimile se nasc din emoție! Și ce dacă ceilalți vor înțelege plânsul tău ca și act de slăbiciune? Poate slăbiciunea este tocmai traducerea lacrimilor ca fiind slăbiciune!

Fiecare “vede” și înțelege până unde și-a trasat limita emoțională!

Doar emoția ta este motor pentru tine! Emoțiile celorlalți nu te vor pune în mișcare, dar te vor însoți pe drumul către interiorul tău! Tu ALEGI să alimentezi rezervorul cu emoția proprie sau cu cea din afara inimii tale!

Nimeni altcineva nu îți spune cât valorezi, dar te pune în valoare! Nu mai umbla să obții aprobări și validări, oamenii nu sunt pregătiți să dea feedback la comandă!

Spune ce simți și gândește ce simțiri trezești! Stai! Nu te arunca să “dai cu barda”!!! Fă o pauză în respirație, identifică ce simți și deschide-te! Așa vei scoate pe gură cuvinte  autentice și nu porumbei! Cu cât mai mulți “porumbei ai păcii”, cu atât mai multă zacere în zona de confort! O să stai cu porumbeii tăi care ți se vor căca în cap, în suflet, deci pe tine! Să vezi atunci respingere! Te vor respinge oameni, te vei respinge tu! Și iar o să te rezumi la a-ți rezolva doar aceste conflicte! Și atât! Nu vei evolua! Nu vei afla! Nu vei descoperi (posibil să mai colecționezi o nouă specie de porumbel…). Tu vei fi ocupat cu hârtia igienică!

Da! Da! Știu că vrei schimbare, dar nu poți! Nu te poți schimba în voia sorții, căci asta înseamnă să ți se atrofieze creierul! Tu vrei schimbare organizată, când te vei simți tu pregătit..mental! Chiar nu realizezi că nu vei fi pregătit ever? Pentru că mai ai de hrănit niște porumbei care tocmai s-au căcat în toată stima ta de sine!

Te anunț că, în mod oficial, ești o budă publică pentru toate scornelile minții tale! Trage apa! Această toaletă, adică zona ta de confort pe care o gestionezi abil și fără dificultăți, pute, oricât o speli tu! O speli, dar nu tragi apa! Ce naiba? Faci economie la apă?

Pune-ți porumbeii să dea click pe link-ul de mai jos! Poate îi „ajuți” să își mute cuibul 🙂 Mai repede 😀

http://expandedconsciousness.com/2014/03/25/the-ten-guiding-principles-to-self-actualization/

Cheia Sol a inimii

În muzică, începutul portativului este marcat de cheia Sol astfel încât inălţimea notelor muzicale să fie indicată. Cheia Sol mai este denumită şi cheia de violină și este utilizată la notarea partiturii pentru vocea feminină de sopran, alto sau pentru tenor.

Cheia desface! Tot cheia închide! Dacă are ce…uși…ferestre…inimi…vieți…

Începutul nostru este în inimă, avem simțire în noi de la prima ei bătaie! Încă din viața intrauterină simțim și manifestăm peferințe! Iar când ieșim din pântecul siguranței materne și dăm piept cu lumea, tragem și cheia Sol în lumină…acest moment este încă viu în amintirea scumpei noastre mame 🙂 Cum a văzut mama cheia noastră Sol? Hmmm…mai degrabă a auzit-o! O micuță soprană sau un grăsuț tenor i-a arătat părintelui sămânța sufletului său: prima respirație, primul țipăt. Așa începe scrierea primelor note muzicale ale vieții…Sunete mai înalte, altele joase, acorduri reci sau calde…toate au un dirijor, și anume, cheia Sol a inimii tale!

Primii fiori ai aerului dătător de viață transpuși în emoții de această magnifică cheie dau tonalitatea vibrațiilor tale interioare. Muzica este scrisă încontinuu în vasele de sânge ale simțirilor, iar visarea este efectul romantic al materialului cheii Sol.

O formațiune musculară și striată ce adună amintiri de inocență și puritate în copilărie, portativul va fi definit de începutul său unic, cheia Sol, adică nașterea! Însăși poziția fetală, cea înainte de „venire” simbolizează cheia Sol…întregul tău corp se pregătește să deschidă poarta către lume cu această cheie!

Cheia Sol este înțelepciunea cu care ne naștem și pe care o amplificăm sau nu pe parcursul călătoriei existențiale! În acest fel, inima ta va simți mai mult sau mai puțin, va primi sau va reprima, va oferi sau va depozita…

Cheia Sol a sufletului este prima emoție! Emoția autentică pe care nu ți-o amintești! Este teama ieșirii din uterul cald și confortabil! Este prima rupere a sforii ombilicale! Este primul pas independent!

Cheia Sol  multiplică…muzica se împrăștie în toți ceilalți pași făcuți spre devenire….

Cheia Sol se rotește fără întrerupere în butucul corpului viu! Iar fiecare rotație doare! Când nu mai simți durere, cheia a ruginit! Stagnezi, analizezi, sedimentezi şi alegi! Alegi aceeași cheie care s-a blocat sau te naști iar…și primești o nouă cheie Sol cu care să închizi vechiul capitol al drumului tău și să deschizi o nouă ușa către tine!

“A fost odată o floare de apă…un mic iris…ofilit…nu mai plouase de zile bune! Soarele îi arsese strălucirea! Micul iris pălea. Apa seca. Încă plutea. Pistilul era protejat de petalele-i ofilite, se menținea proaspăt…dar în curând urma să rămână semeț în bătaia regelui văzduhului…De teama de a nu se ofili și el, pistilul infantile a început a suspina, iar după încă o zi de neploaie, plângea de se cutremura până și irisul veștejit…Această mișcare venită din interiorul uscatei flori a mișcat ușor apa…valuri subtile au clătinat albeața ștearsă a irisului…încet, subtil, fiimituri de lichid au învăluit miezul acesteia și înmuiat. Senzația era divină! Floarea a început a plânge incontrolabil! Nu dorea să moară! Nici nu știa de ce plânge, de frica de moarte sau de senzația de răcoare transmisă de pistilul împrospătat! Nu știa dacă, de fapt, mai este în viață sau deja a intrat în fiorul morții si delirează! Toate lacrimile irisului au umflat pistilul, care s-a dublat…petalele s-au lăsat în voia creșterii acestuia…a început ploaia! Micul iris era acum iris! Plângea de fericire! Ce bucurie! Ce bucurie…că acum sfârșitul se apropia inevitabil, cu sau fără apă…și nu va mai compune muzică…își folosise unica și singura cheie Sol din scurta lui existență….”

Ne-am săturat de atâta dezvoltare personală!

Sunt psiholog! Urmez un progam de formare în psihoterapie ce presupune dezvoltare personală! La începutul cursului, acum 2 ani, eram „disperată” să mă dezvolt personal, astfel că aveam mari așteptări în ceea ce-l privea pe formator! O întâlnire, două, trei…nimic! Nimic despre cum să-mi repar stările de dispoziție proastă, cum să depășesc frustrările! Nici o tehnică dezvăluită despre cum să mă eliberez de constrângerile interioare! Eram plină de nervi și supărată pe profesor!

„Ce naiba e și cu profu’ ăsta? De ce nu-mi spune cum să fac să fiu bine? Când o să lucreze direct cu și pe mine ca să simt îmbunătățirea şi schimbarea?” Asta gândeam, asta simțeam…mai mai să renunț la a participa la curs! „Păi la ce ne formează ca psihoterapeuți care stăpânesc testologia, dacă la capitolul personal nu intervine deloc?”

Nerăbdătoare din fire (o trăsătură atipică psihologului, ar zice unii) am început să-l bombardez pe formator cu întrebări, cum să fac să fiu altfel, cum să îmi iasă la testarea psihologică un profil normal? Îmi zâmbea de fiecare dată și schimba subiectul…Singura sa replică era: „Ai răbdare cu tine!”

Mă tăvăleam în mine! Mă luau căldurile de nervi! Vedeam pe net tot felul de mesaje motivaționale și citeam tot felul de articole pe tema autocunoașterii și la curs nu primeam nimic de genul acesta? Plecam răvășită și cu o părere tot mai ciudată despre mine….

Acum îi sunt recunoscătoare profesorului! M-a impulsionat să caut singură soluțiile, fiindcă asta presupune dezoltarea propriei persoane! Dezvoltarea personală este un demers privat, extrem de intim, fiabil și accesibil doar „căutătorului de sine”! Astfel că profesorul a lucrat cu mine permanent prin natura firii sale, din umbră, subtil, fără să simt! Pentru că nu există o metodă de dezvoltare personală standardizată! Pentru că nu există un moment anume, determinat în timp și spațiu, când începi să parcurgi această cunoaștere și când închei acest proces! Pentru că dezvoltare personală nu presupune să primești soluțiile celuilalt (chiar dacă este un expert în domeniu) ca să-ți rezolvi problemele tale personale!

Oamenii seamănă atât de mult, încât sunt foarte diferiți! Poveștile de viață au puncte în comun, dar actorii diferă! Cine îți dă metoda de intervenție riscă să-și asume parte din rezolvare, care de cele mai multe ori nu este cea dorită de persoana în cauză! Intervenind cu păreri încalci liberul arbitru și schimbi! Și nu e vorba de schimbarea autentică din procesul cunoașterii de sine!

Așadar…

…ne-am săturat de dezvoltarea personală ce atârnă pe toate drumurile, pe toate paginile de internet sau o găsești la colț de stradă! Ieși din casă, uită de calculator și relaționează pentru a te cunoaște mai bine!

…ne-am săturat de psihologi-guru care definesc problema emoțională și ne îmbie la rezolvarea acesteia! Noi, oamenii, nu avem probleme! Avem trăriri! Trăirile nu sunt clasificate în bune și rele, ci în constructive și distructive! Iar ceea ce pentru cineva presupune distrucție, pentru altcineva poate fi construcție…

 …ne-am săturat de postări irelevante despre “fericirea fără bani” ale unor psihologi care abundă în lux (că așa reiese din pozele acestora pe facebook)!

…ne-am săturat de mesaje motivaționale care îți creează falsa percepție că ai avea vreo frustrare sau neîmplinire! Suntem oameni și reprezentăm antagonismul Binelui și Răului, deci e normal să fim azi la pământ, iar mâine să zburăm!

…ne-am săturat să tot vedem cum alții au reușit, deci s-au dezvoltat personal, și acum ne fac un bine spunându-ne secretul lor! Au uitat ceva important! Experiența lor nu poate ajuta experienței celorlalți, decât ca exemplu! Deoarece, descărcăm diferit, ne acceptăm umbrele tenebroase mai mult sau mai puțin, alegem în virtutea unor nevoi satisfăcute sau nu, toate acestea făcând parte din intimidatea călătoriei interioare!

…ne-am săturat de generalizări exagerate în ceea ce privește succesul autocunoașterii celorlalți! Psihologul însoțește! Nu intervine, nu orientează! Doar susține “călătorul”, observând procesul din exterior (iar un clișeu, și anume că psihologul ar fi obiectiv)…este practic imposibil să fii obiectiv! În plan conștient este posibil să ai această atitudine binevoitoare de psiholog detașat emoțional și echilibrat, dar dincolo…în planul ascuns ce se întrepătrunde cu inconștientul, rezonezi ca om cu clientul tău, îi devii prieten…

Hai să ne rezumăm la propria dezvoltare personală și să ne dăm sfaturi nouă înșine, hai să renunțăm la atitudinea de zei care dețin Cunoașterea dezvoltării personale a celuilalt și să reflectăm mai mult asupa noastră! Fie că suntem psihologi sau oameni “obișnuiți”!

Oamenii au nevoie de oameni!