Cum să-ți antrenezi fericirea cu ajutorul emoțiilor negative

Îți propun un exercițiu simplu. Să fii sincer/ă cu tine. În cel mai profund și deschis mod posibil. Să închizi ochii și să identifici cel mai fericit moment al vieții tale de până acum. Dar cel mai fericit moment experimentat, cel care încă trezește în tine bucurie, împlinire și îți așează un zâmbet în ochii tăi închiși. L-ai găsit? Cum îl descrii în două cuvinte? Ce mișcă în tine? Durează ceva secunde până să-ți dai răspunsul? Încă mai cauți cu mintea cuvintele?

Acum, deschide ochii și lasă lumina să pătrundă în tine. Prin ochi. Prin piele. Prin respirație. Prin amintire. Prin emoție. Simți cum te inundă căldura? Simți cum mintea îți învelește inima? Simți cum rațiunea pune stăpânire pe tine? Simți bucurie? Sau simți nostalgie?

Propun acest tip de antrenament celor cu care intru în contact. Îmi propun mie acest tip de antrenament. De multe ori am avut surpriza să constat că durata de accesare a unei amintiri pozitive este ceva mai mare decât atunci când ni se cere să punctăm momente nefericite, triste, din trecut. Deoarece căutăm cu mintea acel eveniment. Căutăm să decodificăm în semnificații complicate lucruri simple. Poate și pentru că nu cunoaștem antrenamentul inimii.

De câte ori nu mi s-a spus și mie că a-ți asculta instinctul, adică a-ți antrena emoția, este un lucru nepotrivit…Că asta înseamnă impulsivitate, iar lipsa calmului definește un caracter slab, de necontrolat. Eu una am crezut o vreme că a apleca urechea și a face cum îți dictează instinctul este ceva rău. Că sunt un om fără puterea de a ține în frâu dorința. Am fost o norocoasă! M-a contrariat permanent cerința aceasta care nu se potrivea cu nevoile mele de a mă exprima! Și m-am măcinat ceva vreme. Până când am experimentat durerea ca formă de a exista. Mi s-a propus exercițiul de mai sus! Bineînțeles că nu am putut identifica nimic pozitiv din ce trăisem până la acel moment. Și am continuat să mă chinui. M-am îndârjit. Și după alte suferințe „închipuite”, mi-a urlat în suflet vocea mea interioară, instinctul. M-a zgâlțâit și n-am avut încotro decât să simt în mod real emoțiile negative la care țineam cu dinții. Memoria mea era plină de amintiri neplăcute adunate de-a lungul timpului. Ele mă făceau să cred că sunt o adolescentă nefericită care tânjea subtil după fericire…

Și am retrăit neplăcerile, atât cele reale, cât și cele născute din frica de fericire. Am observat că nu s-a întâmplat nimic neplăcut! Că oamenii din jurul meu nu s-au schimbat. Doar că ceva în mine s-a modificat. Îmi aminteam frumusețea copilăriei și multe alte momente de fericire intensă. Nici nu a mai fost nevoie să închid ochii pentru a le vizualiza…

Ce vreau să spun cu asta? Că la mine a funcționat! Că există cu adevărat antrenamentul interior atunci când ești brutal de sincer cu tine! Mintea etichetează toate clipele trăite. Mintea spune! Sufletul lasă emoția să spună! Mintea scoate și „untul” dintr-o amintire, o deformează și o repotențează, astfel încât să o plieze realității comune. Emoția face diferența! Nu ți s-a întâmplat să simți una și să gândești alta? Iar de aici până la a face diferit de ce simți mai e puțin…Ai reproșat vreodată cuiva că faptele sale nu se potrivesc cu ceea ce a transmis ca ființă, ca trăire? Dar ție de câte ori ți-ai „scos ochii” că nu ai făcut sau zis ce ai simțit? Nu te-ai enervat pe tine? Nu ai simțit fiorul rece al autoculpabilizării? Nu te-ai pedepsit? Oare ce te-a judecat atunci, mintea sau sufletul tău?

Tocmai acea supărare pe propria persoană te poate trezi. Cât nu vei trăi furia îndreptată spre tine nu vei ieși din zona amintirilor triste. Mintea ta va asocia orice amănunt exterior cu emoțiile atât de ofilite ale inimii. Ele vor reprezenta mereu ceva! Vor avea semnificația pe care mintea le-o va atribui astfel încât să răspundă așteptărilor pe care tu crezi că le are societatea de la tine. Acest tip de refulare (inconștientă, de altfel) a zvâcnirilor va alimenta instinctul. El nu se va ofili precum emoția. El va căuta alte forme de a striga după ajutor. Mintea ta nu-l va asculta! Prietenii și familia nu-l vor auzi. Educă-ți mintea să mai și asculte, nu numai să „corecteze”!

Instinctul este bun. Ascultându-l tu vei alege intuitiv calea de a-l valorifica! Îl vei denumi emoție atunci când mintea ta va alege să-i spună instinct. Instinctul trezește emoția! Instinctul te trezește!

Să-ți exersezi instinctul este periculos atâta vreme cât necunoscutul, nematerialul, neconcretul îți vulnerabilizează siguranța. Instinctul spune adevărul despre tine și nimic nu năucește mai tare decât adevărul. Frica de adevăr doare! Asta provoacă suferința despre care pomeneam mai devreme, și anume frica de a te dezbrăca în fața ta și de a-ți asculta instinctul vis-a-vis de Sinele tău îngrădește instinctul. Însă acesta este primul pas spre curaj. Și anume, că simți frica!

Reînchide ochii și simte frica. Trăiește-o. Plângi. Lamentează-te. Caută ajutor. Vei găsi ajutorul…în tine…ceilalți sunt ocupați cu fricile lor! Stai cu ochii închiși și numără-ți lacrimile. Cu cât sunt mai multe la număr cu atât vei accesa apoi mai multe clipe frumoase din trecutul tău. Jelește-te! Linge-ți rănile! Repet, ceilalți au problemele lor ce îi rețin în a fi la cheremul tău permanent! Ascultă-ți instinctul de a plânge! Apoi deschide ochii și lasă-i să se umfle! Vei vedea tulbure și asta te va ajuta să vezi adevărul, adevărata ta frică. Frica de tine, de adevărul tău!

Ei, care este adevărul tău? Ce îți spune instinctul? Ce emoții s-au trezit? Îți bate inima ceva mai tare? Bravo! Ești agitat/ă? Te felicit! Înseamnă că simți! Te învăluie amintiri triste? Foate bine! Ar trebui să fii mândru/ă că simți! Și să fii recunoscător/oare trecutului tău, căci azi ai șansa de a-ți simți trecutul și de a nu-l mai gândi!

Reia exercițiul atunci când instinctul va trezi această nevoie a ta de autocunoaștere! Reia-l fără a-ți impune un program de antrenament, fără a-ți trasa termene! Vei accesa cu siguranță momentul în care te-ai simțit cel mai fericit/ă! Nu renunța la exercițiu! Am o bănuială că multe amintiri plăcute așteaptă să fie dezvelite de emoția negativă în care a ta minte le-a îmbrăcat!

Eu nu m-am lăsat de antrenament 🙂

Ne-am săturat de atâta dezvoltare personală!

Sunt psiholog! Urmez un progam de formare în psihoterapie ce presupune dezvoltare personală! La începutul cursului, acum 2 ani, eram „disperată” să mă dezvolt personal, astfel că aveam mari așteptări în ceea ce-l privea pe formator! O întâlnire, două, trei…nimic! Nimic despre cum să-mi repar stările de dispoziție proastă, cum să depășesc frustrările! Nici o tehnică dezvăluită despre cum să mă eliberez de constrângerile interioare! Eram plină de nervi și supărată pe profesor!

„Ce naiba e și cu profu’ ăsta? De ce nu-mi spune cum să fac să fiu bine? Când o să lucreze direct cu și pe mine ca să simt îmbunătățirea şi schimbarea?” Asta gândeam, asta simțeam…mai mai să renunț la a participa la curs! „Păi la ce ne formează ca psihoterapeuți care stăpânesc testologia, dacă la capitolul personal nu intervine deloc?”

Nerăbdătoare din fire (o trăsătură atipică psihologului, ar zice unii) am început să-l bombardez pe formator cu întrebări, cum să fac să fiu altfel, cum să îmi iasă la testarea psihologică un profil normal? Îmi zâmbea de fiecare dată și schimba subiectul…Singura sa replică era: „Ai răbdare cu tine!”

Mă tăvăleam în mine! Mă luau căldurile de nervi! Vedeam pe net tot felul de mesaje motivaționale și citeam tot felul de articole pe tema autocunoașterii și la curs nu primeam nimic de genul acesta? Plecam răvășită și cu o părere tot mai ciudată despre mine….

Acum îi sunt recunoscătoare profesorului! M-a impulsionat să caut singură soluțiile, fiindcă asta presupune dezoltarea propriei persoane! Dezvoltarea personală este un demers privat, extrem de intim, fiabil și accesibil doar „căutătorului de sine”! Astfel că profesorul a lucrat cu mine permanent prin natura firii sale, din umbră, subtil, fără să simt! Pentru că nu există o metodă de dezvoltare personală standardizată! Pentru că nu există un moment anume, determinat în timp și spațiu, când începi să parcurgi această cunoaștere și când închei acest proces! Pentru că dezvoltare personală nu presupune să primești soluțiile celuilalt (chiar dacă este un expert în domeniu) ca să-ți rezolvi problemele tale personale!

Oamenii seamănă atât de mult, încât sunt foarte diferiți! Poveștile de viață au puncte în comun, dar actorii diferă! Cine îți dă metoda de intervenție riscă să-și asume parte din rezolvare, care de cele mai multe ori nu este cea dorită de persoana în cauză! Intervenind cu păreri încalci liberul arbitru și schimbi! Și nu e vorba de schimbarea autentică din procesul cunoașterii de sine!

Așadar…

…ne-am săturat de dezvoltarea personală ce atârnă pe toate drumurile, pe toate paginile de internet sau o găsești la colț de stradă! Ieși din casă, uită de calculator și relaționează pentru a te cunoaște mai bine!

…ne-am săturat de psihologi-guru care definesc problema emoțională și ne îmbie la rezolvarea acesteia! Noi, oamenii, nu avem probleme! Avem trăriri! Trăirile nu sunt clasificate în bune și rele, ci în constructive și distructive! Iar ceea ce pentru cineva presupune distrucție, pentru altcineva poate fi construcție…

 …ne-am săturat de postări irelevante despre “fericirea fără bani” ale unor psihologi care abundă în lux (că așa reiese din pozele acestora pe facebook)!

…ne-am săturat de mesaje motivaționale care îți creează falsa percepție că ai avea vreo frustrare sau neîmplinire! Suntem oameni și reprezentăm antagonismul Binelui și Răului, deci e normal să fim azi la pământ, iar mâine să zburăm!

…ne-am săturat să tot vedem cum alții au reușit, deci s-au dezvoltat personal, și acum ne fac un bine spunându-ne secretul lor! Au uitat ceva important! Experiența lor nu poate ajuta experienței celorlalți, decât ca exemplu! Deoarece, descărcăm diferit, ne acceptăm umbrele tenebroase mai mult sau mai puțin, alegem în virtutea unor nevoi satisfăcute sau nu, toate acestea făcând parte din intimidatea călătoriei interioare!

…ne-am săturat de generalizări exagerate în ceea ce privește succesul autocunoașterii celorlalți! Psihologul însoțește! Nu intervine, nu orientează! Doar susține “călătorul”, observând procesul din exterior (iar un clișeu, și anume că psihologul ar fi obiectiv)…este practic imposibil să fii obiectiv! În plan conștient este posibil să ai această atitudine binevoitoare de psiholog detașat emoțional și echilibrat, dar dincolo…în planul ascuns ce se întrepătrunde cu inconștientul, rezonezi ca om cu clientul tău, îi devii prieten…

Hai să ne rezumăm la propria dezvoltare personală și să ne dăm sfaturi nouă înșine, hai să renunțăm la atitudinea de zei care dețin Cunoașterea dezvoltării personale a celuilalt și să reflectăm mai mult asupa noastră! Fie că suntem psihologi sau oameni “obișnuiți”!

Oamenii au nevoie de oameni!