Cum să-ți antrenezi fericirea cu ajutorul emoțiilor negative

Îți propun un exercițiu simplu. Să fii sincer/ă cu tine. În cel mai profund și deschis mod posibil. Să închizi ochii și să identifici cel mai fericit moment al vieții tale de până acum. Dar cel mai fericit moment experimentat, cel care încă trezește în tine bucurie, împlinire și îți așează un zâmbet în ochii tăi închiși. L-ai găsit? Cum îl descrii în două cuvinte? Ce mișcă în tine? Durează ceva secunde până să-ți dai răspunsul? Încă mai cauți cu mintea cuvintele?

Acum, deschide ochii și lasă lumina să pătrundă în tine. Prin ochi. Prin piele. Prin respirație. Prin amintire. Prin emoție. Simți cum te inundă căldura? Simți cum mintea îți învelește inima? Simți cum rațiunea pune stăpânire pe tine? Simți bucurie? Sau simți nostalgie?

Propun acest tip de antrenament celor cu care intru în contact. Îmi propun mie acest tip de antrenament. De multe ori am avut surpriza să constat că durata de accesare a unei amintiri pozitive este ceva mai mare decât atunci când ni se cere să punctăm momente nefericite, triste, din trecut. Deoarece căutăm cu mintea acel eveniment. Căutăm să decodificăm în semnificații complicate lucruri simple. Poate și pentru că nu cunoaștem antrenamentul inimii.

De câte ori nu mi s-a spus și mie că a-ți asculta instinctul, adică a-ți antrena emoția, este un lucru nepotrivit…Că asta înseamnă impulsivitate, iar lipsa calmului definește un caracter slab, de necontrolat. Eu una am crezut o vreme că a apleca urechea și a face cum îți dictează instinctul este ceva rău. Că sunt un om fără puterea de a ține în frâu dorința. Am fost o norocoasă! M-a contrariat permanent cerința aceasta care nu se potrivea cu nevoile mele de a mă exprima! Și m-am măcinat ceva vreme. Până când am experimentat durerea ca formă de a exista. Mi s-a propus exercițiul de mai sus! Bineînțeles că nu am putut identifica nimic pozitiv din ce trăisem până la acel moment. Și am continuat să mă chinui. M-am îndârjit. Și după alte suferințe „închipuite”, mi-a urlat în suflet vocea mea interioară, instinctul. M-a zgâlțâit și n-am avut încotro decât să simt în mod real emoțiile negative la care țineam cu dinții. Memoria mea era plină de amintiri neplăcute adunate de-a lungul timpului. Ele mă făceau să cred că sunt o adolescentă nefericită care tânjea subtil după fericire…

Și am retrăit neplăcerile, atât cele reale, cât și cele născute din frica de fericire. Am observat că nu s-a întâmplat nimic neplăcut! Că oamenii din jurul meu nu s-au schimbat. Doar că ceva în mine s-a modificat. Îmi aminteam frumusețea copilăriei și multe alte momente de fericire intensă. Nici nu a mai fost nevoie să închid ochii pentru a le vizualiza…

Ce vreau să spun cu asta? Că la mine a funcționat! Că există cu adevărat antrenamentul interior atunci când ești brutal de sincer cu tine! Mintea etichetează toate clipele trăite. Mintea spune! Sufletul lasă emoția să spună! Mintea scoate și „untul” dintr-o amintire, o deformează și o repotențează, astfel încât să o plieze realității comune. Emoția face diferența! Nu ți s-a întâmplat să simți una și să gândești alta? Iar de aici până la a face diferit de ce simți mai e puțin…Ai reproșat vreodată cuiva că faptele sale nu se potrivesc cu ceea ce a transmis ca ființă, ca trăire? Dar ție de câte ori ți-ai „scos ochii” că nu ai făcut sau zis ce ai simțit? Nu te-ai enervat pe tine? Nu ai simțit fiorul rece al autoculpabilizării? Nu te-ai pedepsit? Oare ce te-a judecat atunci, mintea sau sufletul tău?

Tocmai acea supărare pe propria persoană te poate trezi. Cât nu vei trăi furia îndreptată spre tine nu vei ieși din zona amintirilor triste. Mintea ta va asocia orice amănunt exterior cu emoțiile atât de ofilite ale inimii. Ele vor reprezenta mereu ceva! Vor avea semnificația pe care mintea le-o va atribui astfel încât să răspundă așteptărilor pe care tu crezi că le are societatea de la tine. Acest tip de refulare (inconștientă, de altfel) a zvâcnirilor va alimenta instinctul. El nu se va ofili precum emoția. El va căuta alte forme de a striga după ajutor. Mintea ta nu-l va asculta! Prietenii și familia nu-l vor auzi. Educă-ți mintea să mai și asculte, nu numai să „corecteze”!

Instinctul este bun. Ascultându-l tu vei alege intuitiv calea de a-l valorifica! Îl vei denumi emoție atunci când mintea ta va alege să-i spună instinct. Instinctul trezește emoția! Instinctul te trezește!

Să-ți exersezi instinctul este periculos atâta vreme cât necunoscutul, nematerialul, neconcretul îți vulnerabilizează siguranța. Instinctul spune adevărul despre tine și nimic nu năucește mai tare decât adevărul. Frica de adevăr doare! Asta provoacă suferința despre care pomeneam mai devreme, și anume frica de a te dezbrăca în fața ta și de a-ți asculta instinctul vis-a-vis de Sinele tău îngrădește instinctul. Însă acesta este primul pas spre curaj. Și anume, că simți frica!

Reînchide ochii și simte frica. Trăiește-o. Plângi. Lamentează-te. Caută ajutor. Vei găsi ajutorul…în tine…ceilalți sunt ocupați cu fricile lor! Stai cu ochii închiși și numără-ți lacrimile. Cu cât sunt mai multe la număr cu atât vei accesa apoi mai multe clipe frumoase din trecutul tău. Jelește-te! Linge-ți rănile! Repet, ceilalți au problemele lor ce îi rețin în a fi la cheremul tău permanent! Ascultă-ți instinctul de a plânge! Apoi deschide ochii și lasă-i să se umfle! Vei vedea tulbure și asta te va ajuta să vezi adevărul, adevărata ta frică. Frica de tine, de adevărul tău!

Ei, care este adevărul tău? Ce îți spune instinctul? Ce emoții s-au trezit? Îți bate inima ceva mai tare? Bravo! Ești agitat/ă? Te felicit! Înseamnă că simți! Te învăluie amintiri triste? Foate bine! Ar trebui să fii mândru/ă că simți! Și să fii recunoscător/oare trecutului tău, căci azi ai șansa de a-ți simți trecutul și de a nu-l mai gândi!

Reia exercițiul atunci când instinctul va trezi această nevoie a ta de autocunoaștere! Reia-l fără a-ți impune un program de antrenament, fără a-ți trasa termene! Vei accesa cu siguranță momentul în care te-ai simțit cel mai fericit/ă! Nu renunța la exercițiu! Am o bănuială că multe amintiri plăcute așteaptă să fie dezvelite de emoția negativă în care a ta minte le-a îmbrăcat!

Eu nu m-am lăsat de antrenament 🙂

Prea multă iubire necondiţionată condiţionează?

Câte definiții ale iubirii cunoști? În atâtea feluri poți iubi…

 

“Ce e iubirea, Oana?”

Nu ştiu! Sincer!”

“Atunci cum poți vorbi despre ceva ce nu cunoști? Sau nu știi ce e?”

“Dar pot vorbi despre ceva ce simt… “

“Ce e mai bine: să iubești sau să fii iubit?”

“Mai fain este să fim iubiţi…pentru că nevoia primordială a oamenilor este aceea de a fi iubiţi când, cum şi de cine vrem…necondiţionat…”

Dar nu simțim că trăim decât atunci când iubim…”

Când iubeşti vine peste tine nevoia de a fi iubit. Iubirea este în multe, nu numai în partener!”

“Ce facem atunci când…iubim o persoană care nu ne iubește și suntem iubiți de o persoană pe care nu o iubim?”

“Stăm şi o iubim”/ Stăm și ne complacem căci nu o iubim… masochism!”

“Plecăm şi o iubim / Suntem sinceri și plecăm…realism!”

 

“Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Nu ți se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodată.” (Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa)

 

Nu, nu cred în iubire necondiționată! Tu ce părere ai? Este sau nu posibil să simți acest fel de iubire în care oferi fără să aștepți să primești? Poți iubi neîmpărtășit? Poți să îi transmiți celui iubit necondiționat sentimentele tale?

Iubirea nu mai are valoare dacă nu este arătată, simțită, trăită, experimentată. Iar ca să iubești este obligatoriu să existe și cealaltă parte, jumătate în această ecuație…ca să ai cui să-i transmiți.

Iubirea cere două părți ce compun întregul acestui sentiment, indiferent ce reprezintă aceste două componente. Pot fi omul și Dumnezeu, animalul și puiul său, copilul și mama sa, femeia și bărbatul…Cine crede în iubire fără un schimb, oricât de mic ar fi el, trăiește încă utopic, se îmbată cu apă rece…Cine crede în posibilitatea de a înlocui traiul fără iubirea condiționată cu unul în care Binele Suprem născut din dragostea fără așteptări îi va deschide ușa către Fericire, este un trist care-și neagă nevoia de apartenență la cuplu și la împlinire!

Hai să ne oprim puțin din negarea asta profundă a nevoii de iubire ce pune limite! Ea există! E în fiecare din noi și ea leagă relațiile! Cel mai simplu exemplu de iubire „schimb pe schimb” este cea dintre mamă și copilul său! Plânsul copilului, unealtă brută de manipulare, aduce atenția mamei, o subtilă formă de a cere iubire. Mama acordă atenția cuvenită plângăciosului doar pentru că acesta i-a semnalizat că îi lipsește ceva…sau și pentru că ea, la rândul său, are nevoie să dea? Primește ceva la schimb? Eu spun că da! Zâmbetul micului „monstru” care acum tace, poate gângurește…este un scump, nu, când îți arată dințișorii…dințișorii ce îi provoacă durere și temperatură și astfel plâns…plâns încetat la îmbrățișarea mamei sau a biberonului cu lapte cald ținut de mâna mamei…Care este schimbul real în această legătură genptropică, de iubire nativă, de la sine? Nu săriți că sunt prea materialistă (eu aş zice realistă), aici este un schimb permanent…de multă iubire!

Hai să vedem! Cine ce a dat? Cine ce a luat? Copilul a primit atenția mamei, reîntoarcerea la sânul matern protectiv, calmare, relaxare, deci siguranța că aparține, că este de unde a ieșit pe lume! Mama și-a dovedit sieşi încă o dată abilitățile parentale, arta de a-și proteja copilul şi modul de a-şi mahifesta dragostea. Nu-i mai aude plânsul, deci el este bine și implicit și ea este bine…Ea se simte utilă.

Aceasta este o analiză deloc profundă a legăturii materne a copilului, dar reală și faptică. În spatele acestor schimburi materiale și/ sau emoționale stă ascuns principiul plăcerii și satisfacerea acestuia. Toată iubirea noastră, denumită și redenumită, definită și redefinită, pornește de la principiul plăcerii și se oprește la satisfacerea lui. Manifestarea iubirii are loc până la obținerea plăcerii (sub formă conștientizată sau nu) prin descărcare. Apoi respiro! Tensiunea crește! Descărcare! Ciclic! Ritmic! Și dacă este și conștient de acest act al iubirii în cadrul căruia tu ai transferat și n-ai rămas cu buzunarele inimii tale goale va fi cu adevărat satisfăcător! Simplul fapt că tu te-ai simțit bine oferind este un schimb! Deci cine de cine s-a folosit în acest tip de iubire?

Așa că nu te mai amăgi și îmbăta cu apă rece! Nu te mai ascunde în spatele conceptelor atât de asiduu vehiculate despre iubire fără condiție, asexuată și asexuală! Vei ajunge să te ascunzi în tine de tine…și e păcat…e păcat să nu simţi, să nu descarci, să nu împărtăşeşti, să nu oferi, să nu primeşti….cramponându-te în necondiţionarea care, până la urmă, condiţionează!!!!

 Citeşte şi http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840