Prea multă iubire necondiţionată condiţionează?

Câte definiții ale iubirii cunoști? În atâtea feluri poți iubi…

 

“Ce e iubirea, Oana?”

Nu ştiu! Sincer!”

“Atunci cum poți vorbi despre ceva ce nu cunoști? Sau nu știi ce e?”

“Dar pot vorbi despre ceva ce simt… “

“Ce e mai bine: să iubești sau să fii iubit?”

“Mai fain este să fim iubiţi…pentru că nevoia primordială a oamenilor este aceea de a fi iubiţi când, cum şi de cine vrem…necondiţionat…”

Dar nu simțim că trăim decât atunci când iubim…”

Când iubeşti vine peste tine nevoia de a fi iubit. Iubirea este în multe, nu numai în partener!”

“Ce facem atunci când…iubim o persoană care nu ne iubește și suntem iubiți de o persoană pe care nu o iubim?”

“Stăm şi o iubim”/ Stăm și ne complacem căci nu o iubim… masochism!”

“Plecăm şi o iubim / Suntem sinceri și plecăm…realism!”

 

“Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Nu ți se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodată.” (Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa)

 

Nu, nu cred în iubire necondiționată! Tu ce părere ai? Este sau nu posibil să simți acest fel de iubire în care oferi fără să aștepți să primești? Poți iubi neîmpărtășit? Poți să îi transmiți celui iubit necondiționat sentimentele tale?

Iubirea nu mai are valoare dacă nu este arătată, simțită, trăită, experimentată. Iar ca să iubești este obligatoriu să existe și cealaltă parte, jumătate în această ecuație…ca să ai cui să-i transmiți.

Iubirea cere două părți ce compun întregul acestui sentiment, indiferent ce reprezintă aceste două componente. Pot fi omul și Dumnezeu, animalul și puiul său, copilul și mama sa, femeia și bărbatul…Cine crede în iubire fără un schimb, oricât de mic ar fi el, trăiește încă utopic, se îmbată cu apă rece…Cine crede în posibilitatea de a înlocui traiul fără iubirea condiționată cu unul în care Binele Suprem născut din dragostea fără așteptări îi va deschide ușa către Fericire, este un trist care-și neagă nevoia de apartenență la cuplu și la împlinire!

Hai să ne oprim puțin din negarea asta profundă a nevoii de iubire ce pune limite! Ea există! E în fiecare din noi și ea leagă relațiile! Cel mai simplu exemplu de iubire „schimb pe schimb” este cea dintre mamă și copilul său! Plânsul copilului, unealtă brută de manipulare, aduce atenția mamei, o subtilă formă de a cere iubire. Mama acordă atenția cuvenită plângăciosului doar pentru că acesta i-a semnalizat că îi lipsește ceva…sau și pentru că ea, la rândul său, are nevoie să dea? Primește ceva la schimb? Eu spun că da! Zâmbetul micului „monstru” care acum tace, poate gângurește…este un scump, nu, când îți arată dințișorii…dințișorii ce îi provoacă durere și temperatură și astfel plâns…plâns încetat la îmbrățișarea mamei sau a biberonului cu lapte cald ținut de mâna mamei…Care este schimbul real în această legătură genptropică, de iubire nativă, de la sine? Nu săriți că sunt prea materialistă (eu aş zice realistă), aici este un schimb permanent…de multă iubire!

Hai să vedem! Cine ce a dat? Cine ce a luat? Copilul a primit atenția mamei, reîntoarcerea la sânul matern protectiv, calmare, relaxare, deci siguranța că aparține, că este de unde a ieșit pe lume! Mama și-a dovedit sieşi încă o dată abilitățile parentale, arta de a-și proteja copilul şi modul de a-şi mahifesta dragostea. Nu-i mai aude plânsul, deci el este bine și implicit și ea este bine…Ea se simte utilă.

Aceasta este o analiză deloc profundă a legăturii materne a copilului, dar reală și faptică. În spatele acestor schimburi materiale și/ sau emoționale stă ascuns principiul plăcerii și satisfacerea acestuia. Toată iubirea noastră, denumită și redenumită, definită și redefinită, pornește de la principiul plăcerii și se oprește la satisfacerea lui. Manifestarea iubirii are loc până la obținerea plăcerii (sub formă conștientizată sau nu) prin descărcare. Apoi respiro! Tensiunea crește! Descărcare! Ciclic! Ritmic! Și dacă este și conștient de acest act al iubirii în cadrul căruia tu ai transferat și n-ai rămas cu buzunarele inimii tale goale va fi cu adevărat satisfăcător! Simplul fapt că tu te-ai simțit bine oferind este un schimb! Deci cine de cine s-a folosit în acest tip de iubire?

Așa că nu te mai amăgi și îmbăta cu apă rece! Nu te mai ascunde în spatele conceptelor atât de asiduu vehiculate despre iubire fără condiție, asexuată și asexuală! Vei ajunge să te ascunzi în tine de tine…și e păcat…e păcat să nu simţi, să nu descarci, să nu împărtăşeşti, să nu oferi, să nu primeşti….cramponându-te în necondiţionarea care, până la urmă, condiţionează!!!!

 Citeşte şi http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840

Conștientul inconștient

Vrei să afli ce se întâmplă înăuntrul tău?“…s-a auzit o voce în fundalul sălii acustice…

Paharele s-au ciocnit ușor datorită vibrației cuvintelor rostite de Conștiință. Aerul s-a răcit brusc în jurul lui, era răcoare. Pielea sa întărit și și-a cerut drepturile, adică îmbrăcarea demei înghețate cu un nou strat de protecție. Acest strat poate fi mai gros sau mai subțire, depinde de pragul de toleranță a durerii…căci frigul, recele dor! Astfel că este nevoie, consideră OMUL, să apeleze la propria bucătărie internă. Și începe astfel să frământe aluatul magic obținut din numeroase mecanisme de apărare (proiecție, introiecție, refuz până la negare și puțin masochism), ulterior pus la dospit. Iar acest aluat crește rapid în atmosfera înghețată, sfidând principiul măririi volumului la căldură, astfel încât al său Inconștient rămâne captiv în zona de confort, scandalizându-se neauzit  în surdină, fremătând…

Și totuși, vocea insistă!

“Chiar nu ai vrea să știi ce zace-n tine? Măcar pentru o secundă?”….hmmm…răspunsul întârzie să apară distorsionând aerul încăperii…sala se mărește…este o iluzie optică…OMUL ar vrea să iasă de aici ca să nu mai audă vocea sfredelitoare! Însă, dincolo de ușa metalică și grea prin care poate ieși din neant, ce pare a fi singura scăpare, trebuie să se dezbrace de toate straturile protective și asta ar însemna să-i fie și mai frig și să răcească…și apoi iar tratamente, medicamente, letargie…Alegerea este dificilă și pelungeste agonia! Răcit sau nu, tot chin resimte!

“Ce aș putea să descopăr nou în mine, când eu deja știu tptul despre mine, știu ce sunt și cât pot simți? Ar trebui să fiu masochist ca să mă expun acestui tip de frig intern! Dacă nu am nici o problemă de ce să caut alta?”…Vocea începu a râde batjocoritor și atât de strident încât paharele se sparseră formând pe masa tăcerii praf de stele dureros…cioburile mărunte acoperiră pielea și se  înfipseră în carnea fragedă și neexperimentată. Durea cumplit de eliberator! Masochistic! Straturile de protecție se desprinseră precum foițele de pe o ceapă degerată….miezul era putred, neumblat, nedezvoltat și uscat! OMUL se simți dintr-o dată gol, neîmbrăcat, înfrigurat si vulnerabil în fața sa, a lui… Tot ce îi trecea acum prin minte era imaginea recuperării “hainelor” sfintei sale închistări! Dorea să se acopere și să nu  apuce să se vadă, salvându-se astfel!

“Aprinde lumina, orbule! Aprinde-o să te privești, să vezi cât ești de minunat în a ta suferință!” Din nou vocea blestemată răsună în goliciunea trupului său ofilit ce tremura de spaima autocunoașterii. Întrerupătorul era la îndemână! Pentru prima oară, această ceapă degerată, împinsă parcă de o forță invizibilă, se descătușă…aprinse lumina!

Câtă căldură și frumusețe îi emana acum propria-i durere, totul fiind învăluit de lumina puternică împrăștiată în el! Dintr-o dată se simțea fericit, împlinit și motivat…deși suferința persista! Însă acum nu mai avea altă variantă decât aceea de a-și admira interiorul de legumă moartă înainte de vreme…Era silit să se accepte și să înceapă lupta cu sine…

Această ceapă degerată se regenera prin frunzele-i ce fotosintetizau CUNOAȘTEREA DE SINE!

Prieteni, vă sugerez o tehnică de autocunoaștere și, implicit, de conștientizare! Dați click pe http://www.explorareaviselor.ro/category/cum-se-exploreaza-visul/ !

Vise pline de simbolism vă doresc!

Scrisoarea Femeii către Bărbatul pe care nu a știut a-l iubi

Dragul meu Bărbat,

 Şi acum ești prezent în mine, femeia din trecutul tău, sub forma amintirilor, a lecţiilor şi a transformărilor pe care le-am suferit!

Iartă-mi istericalele când ai ales să ieşi din existenţa mea, că m-am supărat pe tine, că te-am ameninţat, că te-am şantajat emoţional şi că am încercat să-ți speculez slăbiciunile!

Iartă-mă că ți-am interpretat sensibilitatea ca formă de laşitate! Am evaluat despărţirile ca reprezentând un pas înapoi în dezvoltarea mea personală, iar relaţia cu tine ca pierdere de timp, însă acum îți sunt recunoscătoare pentru cum ai gestionat finalul legăturii noastre! Reprezinți o treaptă urcată de mine către interiorul meu măcinat de temeri, neputinţe şi frustrări…

Îți mulţumesc pentru fiecare conflict în care eu nu aveam dreptate și mi-ai arătat asta! Așa m-ai aşezat în faţa propriei mele persoane pentru a mă vedea cum sunt cu adevărat și pentru a-mi înfrunta neajunsurile emoționale ce le aruncam în brațele tale!

Îmi cer iertare pentru multitudinea de “S-a terminat!”, afirmaţie cu care speram să trezesc în tine propriul meu control aşteptându-ți validarea! Îmi pare rău pentru momentele ce le-am creat a-ți fi oportune în lupta  pentru inima mea! Acum ştiu că nu aşa se întâmplă dragostea, nu aşa se exprimă sentimentele, nu aşa rezistă şi se demonstrează iubirea!

Îți mulţumesc pentru clipele minunate pe care mi le-ai oferit! Ştiu că m-ai iubit! Am simțit asta! Nu știam că merit însă iubirea ta….

Te-am enervat, şantajat, castrat, dominat, acuzat pe nedrept, suspicionat de infidelitate…şi asta pentru că eram o fetiţă speriată ce amestecase felurile de iubire!

Te-am responsabilizat ca iubit, tată, frate, prieten, şi realizez cât de greu ți-a fost să îndeplinești toate aceste roluri simultan! Te-am obligat să mă iubești în mai multe feluri ca să suplinesc neiubirea mea!

Am plâns de ciudă, de nervi şi de neputinţă când nu am primit de la tine iubirea aşa cum o vroiam eu şi cum văzusem eu în filme, sperând că plânsul îmi  vor aduce afecţiunea şi aprecierea ta. De fapt, plânsul a trezit inițial în tine mila, compasiunea și apoi teama! Înțeleg de ce ai plecat! Și ți-am dat la plecare și geamantanul durerilor mele, aşteptând să te reîntoci senin în relația cu mine și fără a-mi înapoia bagajul propriilor nemulțumiri…sperasem că-l vei arunca tu la gunoi, că vei face tu toată treaba asta “murdară” în locul meu… Dar de fiecare dată m-am trezit cu o geantă mai mare, mult mai plină de temeri şi supărări. ..și m-am supărat și mai mult pe tine! Îmi cer iertare…

Când ai dat cu mine de “pământ” am înţeles din acest gest doar abandon, neasumare şi laşitate! Însă eu eram aceea care se abandona suferinţei confirmându-mi tiparul traumei cum că nu merit să fiu iubită. Mă agăţam disperată de cuvintele tale hotărâte că “S-a terminat!” ca fiind jocul meu indecis şi şantajist de-a “te iubesc/ nu te iubesc”.

Mi-ai dorit binele şi m-ai vrut alături de tine să facem o echipă…doar că eu nu ştiam cum să te însoțesc fără să sufăr căci nu ştiam a iubi! Nu am fost capabilă să gestionez sensibilităţile, fricile, vulnerabilităţile, ca să-ți rămân alături în frumoasa călătorie a iubirii.

Iartă-mă pentru relația toxică oferită, plină de dependențe şi ascunzișuri…

Iartă-mă, căci nu te-am iubit, ci am învăţat să devin femeie! Îmi cer iertare pentru “Te iubesc”-urile neadevărate declarate în virtutea relaţiei…

Îmi pare rău că nu te-am îmbrăţişat, dar ți-am cerut îmbrăţişări multe…

Iartă-mă că ți-am cerut soarele şi luna de pe cer şi că ți-am pus la îndoială bărbăția când nu mi-ai putut oferi imposibilul, deși eu nici măcar posibilul nu ți-l aduceam în viața ta…

Iartă-mă pentru dovezile mele de putere în fața ta! Am concurat cu tine crezând că nu îți place femeia tandră, firavă, care are nevoie de susţinere!

Iartă-mi acuzațiile referitoare la căutarea iubirii fizicale! Am fost femeia masculină care se apăra mereu de tine etalând duritate, egoism, egocentrism, iresponsabilitate, care iubea la rândul său doar trupește…

Îți mulţumesc că mi-ai suportat toanele de “femeie” nebună, prea vorbăreaţă, prea puternică sau prea slabă de înger!

Îți mulţumesc că ai crezut în mine când eu eram total debusolată! M-ai învăţat că faptele mărunte şi nevoile nesemnificative sunt mult mai importante în legătura iubirii, decât măreţia unor acte imposibile.

Te-am traumatizat sperând că aşa voi scăpa de propriile-mi traume…Am greșit față de tine, dar în primul rând față de mine! Însă, fără aceste greșeli nu aș fi devenit femeia de acum…la fel de sensibilă, dar curajoasă în a-mi etala vulnerabilitățile…Tu ai contribuit la curajul meu, iar acum sunt pregătită să iubesc, de fapt să mă iubesc! Acum nu mai disper, acum înțeleg rolul meu în viața ta și pe al tău în a mea! Dar, mai presus de toate, înțeleg ce rol am avut și am eu în viața mea, și anume să accept iubirea!

Cu recunoștință și afecțiune,

Femeia!