Ce spune iubirea despre tine?

Oamenii iubesc, de-a lungul vietii, in multe si diferite feluri…Nebuneste, linistit, adrenalinic, masochistic, pasional, inocent…Toti iubim si invatam ca prima iubire nu dureaza o vesnicie asa cum ne place sa credem…Multi dintre noi am invatat ca dovada iubirii este suferinta pe care o resimtim cand pierdem omul pierdut…Ca celalalt ne iubeste daca sufera pierderea noastra. Iata un model vechi, dar de noutate, si anume ca iubim ceea ce am pierdut…

Cum iubesti nu te defineste ca persoana! Dezvaluie puterea interioara de a te construi!

Cum esti iubit nu spune despre celalalt cum este! Ci despre cat il lasi sa vada din tine!

Ce ar putea spune iubirea despre tine?

Probabil ai iubit nebuneste cel putin o data pana acum. Ai suferit, iar asta ti-a oferit dreptul sa iei cu tine ceva din fiecare fost partener! Fie ca a vrut sa-ti dea sau nu ceva din el, ai luat! Crezand ca vei detine pentru totdeauna pilula vindecatoare pentru vechile tale dureri. Ti-ai asigurat un loc in amintirea celuilalt, caci posezi ceva al lui. Ca nu te va uita. Da, nu te-a uitat! Si este inca legat de tine printr-o sfoara invizibila numita resentiment.

Din pacate, resentimentul nu vindeca! Nici nu-ti aduce inapoi! Te tine pe loc. Si cere in schimb un pret. Al solitudinii emotionale. Nu iti permite sa te atasezi. Te simti liber stiind ca ai legat de tine trecutul! Te simti razbunat! Aceasta este iluzia independentei. Pentru ca dincolo de aparente, esti intr-o inchisoare si executi pedeapsa iubirii imposibile! Speri ca-ti vei vindeca rana veche produsa de altcineva cu acest resentiment. Pune-te pentru o secunda in locul celui de la care ai „furat”. Ce emotie experimentezi?  Mai incearca o data! Fii mai onest…

La un moment dat posibil sa intelege si sa accepti ideea de schimb reciproc in iubire! Cand iei si nu oferi poate insemna ca esti in cautarea unui vindecator sau a gasirii unui vinovat. Pana nu identifici partenerul cu unul dintre cele doua roluri, nu vei da! Iar cand esti suficient de securizat sa o faci, e prea tarziu…Nu mai ai cui sa oferi! Sau poate vei gasi tot un cautator de vindecare si veti imparatasi o perioada dulcea durere. Insa nu veti fi suficient de Salvator unul pentru celalalt. Unul va ramane nemultumit fiindca a dat mai mult decat a primit. S-a sacrificat pentru a-i inchide rana celuilalt in timp ce a sa se adancea. Nemultumitor, nu? Sau…

Arsenie Boca spunea ca “la început dai din ce ai, iar când nu mai ai, dai din ceea ce ești”. Dacă nu esti sincronizat cu partenerul, el nu va mai fi langa tine pentru a primi ceea ce tu cu greu ii dezvalui.

Maturizarea in iubire vine o data cu relatiile esuate! Ceea ce nu a functionat in relatia precedenta iti spune ceva despre tine! Iti poate spune cat de adanca este rana de care nu te desprinzi. Iti poate spune ce fel de tipologie a partenerului cauti. Posibil sa-ti puna in fata ochilor obiectivele personale. Apoi vine constientizarea! „Vezi” cauza! Doar ca momentul constientizarii nu te ajuta in totalitate! Pentru ca iti indica trecutul. Ai constientizat, iar acum ce faci cu ce stii? Si ce daca stii ce nu ai facut bine in iubire ori ce nevoie t-a impins sa faci niste alegeri in viata? E ca si cum esti spectator la propria-ti viata, dar nu poti interveni…De obicei, in urma constientizarii tinzi sa eviti sa schimbi felul in care alegi un partener in iubire. Daca reusesti sau nu, asta nu mai tine de constientizare…

Ce poti face pentru tine nu este neaparat schimbarea alegerii. Simbolic vorbind, ai putea sa te confrunti. Sa te intrebi, ca si cum ai fi un potential partener pe care l-ai avut sau dupa care tanjesti, daca tu te-ai implica intr-o relatie cu tine, daca ai petrece restul zilelor cu tine incercand sa repari la nesfarsit un neajuns care nu-i al tau?

Posibil sa ai norocul si dai peste un Vindecator. Intri in relatie cu un Salvator. Tine minte! Salvatorul isi face treaba cu tine apoi merge mai departe pentru a-si indeplini misiunea!

Asadar, foloseste constientizarea pentru a-ti analiza resursele, nu pentru a identifica o cauza…daca nu ai inteles pana acum ca aceasta cauza este in tine, in structura ta psihologica! Fa diferenta intre a fi vinovat si notiunea de „cauza este in tine”! Asta ar putea fi sansa ta de a iesi din zona victimizarii.

Ai dreptul sa repeti greselile (asa cum tu le numesti), adica pattern-urile (cum le numesc eu)! Aceste pattern-uri le dizolvi repetandu-le asumat, respectandu-ti rana, dar nu aruncand-o pe umerii celuilalt. Compara importanta aliantei tale cu trauma proprie cu importanta relatiei de iubire cu un om! Poate ca iubesti mai mult relatia pe care o mentii cu o idee, posibilitate, ceva nematerial, care s-a intamplat de multa vreme. Ce iti aduce bun o astfel de legatura? Te implineste? Poate ca nici tu nu te-ai implica intr-o relatie cu cineva care deja iubeste altceva…Ai putea sa-ti asumi rolul de amant pana cand partenerul tau va rupe legatura de iubire cu rana sa? Nici nu stii cand va fi pregatit sa o faca sau daca o va face!

Cred ca ti-e teama sa rupi alianta cu trecutul! Asta iti va produce o suferinta mai mare decat cu cea cu care esti obisnuit sa traiesti.

Stiu ca ai nevoie de sprijin sa pui piciorul in prag, iar pentru asta exista familia ori prietenii ori specialistul. Sa-ti infrunti durerea de unul singur nu este neaparat un act de curaj…

Vrei sa ai o relatie de iubire sanatoasa, atunci renunta sa mai crezi in basmele conform carora drumul pana la iubire este plin de obstacole si durere!

Nu mai crede ca iubirea vine in urma unor dovezi de suferinta!

Nu mai accepta sa-ti faci rau ca sa primesti iubire!  

Nu-ti mai etala rana ca pe o virtute!

Nu-ti mai ascunde dorinta de a iubi normal ca pe o slabiciune!

Ai la indemana iubirea ca sa inveti despre tine, viata, oameni, relatii. Nu pentru a suferi! Ci pentru a exersa fericirea, starea de bine, pozitivul!

Remember 2014

Acest an a fost marcant pentru mine! Evident, daca ma uit cu atentie in urma si fac o socoteala, identific si alti ani despre care am declarat ca au fost semnificativi. Doar ca acum sunt constienta de mine si ma pot asuma! Stiu mai multe despre mine! Aleg in cunostinta de cauza si nu conjunctural!

Imi amintesc anul 2012! Incarcat an! Si lung…cu lectii…lectii grele, dure. Am inceput acel an intr-o relatie neacceptata de familia partenerului meu. Mai mult, acel an a debutat cu decesul tatalui fostului meu iubit, deces pentru care eu am fost responsabila 100% in conceptia rudelor sale. „A murit de inima rea! Ea l-a omorat!” Mi-am asumat o vina cumplita, dificil de purtat si, mult mai greu resimtita atunci cand partenerul meu a disparut efectiv din viata mea fara nici o vorba! Plecase pentru a indeplini cele „paganesti” si bisericesti si a linisti astfel constiinta proprie si a familiei sale. Trei luni. In acea perioada am inceput sa scriu. Era o forma de eliberare. Cautam sa inteleg, sa ma acuz sau sa ma absolv de vina! Plangeam prin scris! Ma simteam o blestemata! O neavenita! Fara sanse in viata! O criminala! Treceam de la agonie la extaz si mi-era rusine sa spun cuiva ce e cu mine. Simteam ura si pentru asta ma simteam si mai incarcata. Simteam compasiune si asa preluam din problemele celuilalt! Speram prosteste si fara obiective. Ma lasam in voia sortii si credeam abitir in destin.

Si ca sa mi se confirme inteaga zona de confort, acelasi an, 2012, s-a incheiat cu moartea bunicului meu! Am simtit ca platesc pentru toate relele pe care le gandisem sau nu! Meritam sa mi se intample nenorociri pentru ca ma consideram o persoana rea! Am trecut prin acest travaliu al durerii fara partenerul mai sus amintit. Relatia o reluaseram in primavara doar ca sa o incheiem apoteotic peste cateva luni. Scurt din partea lui! Cu crize si jelanii din partea mea!

Pentru ca mi-a taiat orice forma de comunicare cu el, ii scriam. Prindeam curaj sa imi expun durerea stiind ca oricum el nu va stii, deci nu voi avea cui sa dau socoteala. Asa am descoperit cata placere simt cand scriu. Mi-am cizelat expunerile. Si m-am oprit din a-i mai scrie lui si am inceput sa-mi scriu mie. Simteam ca asa aflu despre mine! Ca este o cale mai usoara, mai nedureroasa de a ma vedea. Eram din ce in ce mai sigura ca nu ma va dobori ce voi afla despre mine! Simteam undeva in adancul meu ca alegerile pe care le facusem pana la acel moment aveau un motiv unic si clar, dar greu sa il recunosc. Nu ma iubeam. Nu ma apreciam. Nu credeam in mine. Imi era teama sa-mi asum ceea ce reprezentam. Imi era frica sa ma arat lumii asa cum sunt ca nu cumva sa fiu respinsa! Dar nu intelegeam ca prin toate aceste demersuri de autosabotaj, de fapt eu eram aceea care denigra, ura, subaprecia, devaloriza. Pe sine si implicit pe ceilalti.

O singura alegere buna am facut in 2012. Sa am curaj sa aflu despre mine. A fost o alegere inconstienta, naiva, dar atat de binevenita. Aveam nevoie de o metoda de a ma readuce la viata si de a-mi dezvolta cariera, Szondi! Primul lucru bun pe care l-am facut vreodata in viata legat de mine si de care nu m-am indoit o clipa! Doream sa inteleg de ce atrag un anumit tip de oameni in viata mea. Sa pricep de ce „pe ce pun mana stric, distrug”.

Si acum, revin la 2014! Anul meu scump si drag in care durerile psihice au fost suportabile pentru ca de data asta mi-am ascultat nevoile. Am discutat cu mine. Am continuat sa scriu. Am indraznit sa dau forma fizica ideilor si viselor ce nutreau in interiorul meu.

Am ales! Sa ma desprind de o suferinta care nu era a mea (vezi povestea inceputului lui 2012). Resentimentele te tin legat de persoane care nu mai fac parte din viata prezenta.

Am ales! Sa accept ca imi este teama si mor de frica atunci cand tensiunea realitatii si presiunea sociala pareau a fi dusmanii mei. Frica este catalizator, panica ucide!

Am ales! Sa cred ca timpul rezolva si vindeca unele rani. Am priceput, in sfarsit, ca unii oameni nu sunt pregatiti sa se asume pe ei insisi. Profunzimea si varsta inaintata a unui mod de a te apara de tine te vor trage inapoi, in cel mai bun caz vei stagna!

Am ales! Sa nu mai stau in patratelul femeii care in copilarie nu a avut figura paterna prezenta. Femeia este autentica si echilibrata in cuplu functional, indiferent de cine a luat sau nu parte la cresterea si educatia acesteia.

Am ales! Sa imi asum consecintele felului meu de a fi si sa nu mai fiu atat de aspra cu mine insami. Cu cat te judeci mai mult, cu atat te vei simti judecat de altii. Recomand autoanaliza pozitiva, este constructiva!

Am ales atat de multe si sunt atat de fericita ca am facut alegerile cu inima si cu o minte limpede!

Mi-am infruntat si depasit niste temeri nefondate! Asadar am zburat pentru prima oara cu avionul si am observat ca imi fusese teama de ceva ce nu incercasem! Am traversat marea o noapte intreaga cu feribotul si, recunosc, am fost mai in elementul meu decat in aer! Am petrecut mai mult de 48 de ore cu o persoana pe care, in alte dati, nu o putusem accepta si ma enerva; nu i-am mai dat voie sa ma responsabilizeze, astfel ca nu mi-am mai asumat neimplinire sale. M-am mutat in alt oras. Am schimbat mediul de munca si colegii. Dar le-am facut! Si am aflat despre mine cate credinte false avusesem legat de anumite aspecte ale vietii si lucruri materiale. Banuiam eu, dar acum sunt sigura ca pana nu incerci sa faci nu ai de unde stii cum va fi si ce rezultate va da!

Iar cea mai importanta sedimentare a emotionalului meu a fost momentul in care am descoperit ca replica „niciodata sa nu spui niciodata” este adevarata! Mi-am reintalnit marea dragoste, omul care isi asuma pierderile personale si relatiile familiale si nu le pune niciodata pe umerii mei. Barbatul cu care simt iubirea ca pe o pace si liniste interioara, fara remuscari si fara invinuiri! Fara plecari si fara reveniri, de data asta. Fiindca am ales inspirat si asumat! Vreau sa-mi fie bine! Tu nu vrei asta pentru tine?
2014 a insemnat sa ma reintorc intr-un trecut indepartat, uitat, si sa-mi reamintesc cum fusesem odata si sa observ ce s-a modificat la mine. Asa mi-am validat scala de valori pe care o am in prezent si gradul de maturitate! Vad cu aceiasi ochi, dar e al naiba de diferit totul! Astfel ca, am pus in aplicare ceea ce mi se predase in 2012! De abia acum am inteles ca acele evenimente au fost lectii. Am invatat ceva din ele. Si inca invat. Iar in prezent nu ma mai sperie suferinta. Pentru ca ea nu exista ca mod de a trai, ci ca mecanism de aparare! Acum pot privi in urma mea fiindca ma accept mai mult si asa am posibilitatea sa ma cunosc in profunzime..

2014 a fost un an al curajului de a ma infrunta iubindu-ma si este doar inceputul!

Va doresc ca ale mele ganduri sincere sa va inspire in a va alcatui lista, mentala sau pe hartie, obiectivelor de indeplinit ori spre care tanjiti in anul 2015! Sa va faceti curaj si sa actionati. Apoi veti putea sa va formati o parere despre! Astfel veti decide liber de orice preconceptie si stereotip daca sa va fie teama ori ba, daca vi se potriveste sau nu!

Sunt alaturi de voi si va imbratisez cu iubire!

Invitație la dans cu alegerea ta! Aici și Acum!

Clipa este măsura timpului din noi! Ea se materializează în “aici și acum” devenind astfel o însufleţire a EU-lui, o oprire în loc a ceea ce a fost prezent. Aşa avem posibilitatea să ne clădim vise pe care apoi să le trăim “aici şi acum” fără să le gândim prea mult ori prea în detaliu.

Clipa “aici şi acum” este momentul naşterii, atunci când, fără să vrem conștient, scoatem căpșorul în lume să spunem cine suntem! Unii dintre noi ne putem naşte o singură dată, alţii se pot naște de mai multe ori… Mulţi amprentăm naşterea celorlaţi ancorând clipa în realitate şi dându-i valoare destinologică.

Alegem, conştient sau nu, dar o facem!

Orice alegere făcută pe parcursul vieții are o rezonanță instinctuală ce este, în fapt, dirijată de genă; gena fiind reprezentativă în materialul nostru biologic autunom, deci este cea responsabilă de transmiterea informațiilor, alteledecât cele de care am aflat la orele de biologie și/ sau genetică. Asta ne-ar permite, cel puțin ipotetic, să ne adresăm nouă înșine și astfel să ne conectăm strămoșilor prinși în propriul arbore genealogic? Prin această conectare destinologică am purta un dialog cu noi sau cu ei? Ar fi, mai degrabă, un monolog? Căci ne-am întreba, în esență, tot pe noi… și tot noi ne-am răspunde…

Să revenim la naştere 🙂 Părinţii noştri, atât cei fizici cât şi cei spirituali, ne dăruiesc din ceea ce ei sunt fără să știe câtă putere dețin prin noi, copiii lor!  Încă dinainte de a fi concepuţi şi existăm doar la nivel teoretic, în mintea părintelui, suntem înzestraţi cu ceva…el își dorește ceva pentru noi…se teme deja pentru noi, copiii nenăscuți…Înainte de conceperea fizică a “omului”, adică EU, TU, NOI, VOI, EI, ELE, se aprinde suflarea în inima mamei, în cea a tatălui, iar de acolo “coborâm”, în mod generic, către pântecul matern ce-l vom locui 9 luni de zile. Impropriu spus 9 luni, căci tot restul vieţii extrauterine a omului, acesta va căuta acea dulce clipă “aici şi acum” a uterului. Această imagine proiectată de ai noștri părinți va amprenta periplul nostru pământean şi ne va conduce într-un sens ce-l vom conştientiza ca fiind alegerea proprie.  Iar tot ce urmează după „ieșirea” din mamă  presupune a fi, a cunoaşte, a simţi şi a-ţi asuma că EȘTI și REPREZINȚI gena familiei încă din viața intrauterină…ba chiar înainte de fecundare 🙂

Este o responsabilitate presantă, nu? Mai ales dacă o conștientizezi! 🙂

Celula de bază a societăţii este familia, familia ca şi conceptul „mama-tata-copiii”. Cu trilogia asta am fost amețiți permanent și este cât se poate de reală și de marcantă social!  Dar mai extins, am putea să săpăm dincolo de noi, cei de “aici şi acum” şi să descoperim că întreaga noastră familie înseamnă mai mult decât mama şi tatăl, înseamnă toți cei care s-au unit, pentru un scop sau altul, alegând voit sau nu, şi au conceput EU-ri, întâi cu inima, apoi fizic.

Alegerile personale se oglindesc în prezent! Nu în trecut! Nu în viitor! Şi spun asta pentru că, de cele mai multe ori,  alegem gândit şi analizat matematicește, uitând de simțire sau intuiție care este esenţa alegerii! Analiza nu face decât să te îndepărteze de adevarata valoare a conjuncturii, astfel implicându-te în visare şi nu în adaptare la realitate. Nu faci altceva decât să stai şi să aduni, stagnezi fără să realizezi că a trecut momentul „aici şi acum”, că ai “soluţia” alegerii, dar nu mai ai ce alege! Deplorabil moment pentru fiinţa umană! De ce? Păi se menţine cercul neîncrederii în propria capacitate de a alege şi, mai mult, stai în zona non-alegerii pierzându-ţi încrederea în sine şi în şanse!

Actul de auto-învinovăţire este o formă subtilă de a te reţine în mediul confortant în care funcţionezi previzibil şi raţional, fiind capabil să deţii controlul asupra gândurilor culpabilizatoare ce apar în urma alegerilor făcute. Poate sună mult prea general, dar la fiecare pas alegem. Că ne trezim la o anumită oră, că ne dăm jos din pat sau mai lenevim încă cinci minute, că zâmbim la cafea cu colegii ori trecem imediat la birou să rezolvăm corespondenţa. Totul depinde de noi! Astfel de alegeri le facem inconştient, ele au devenit deprinderi, parcă ne-am născut astfel.  Nu le gândim prea mult, ele venind de la sine…uneori parcurgem zilele vieţii noastre fără să le percepem cu adevărat, nu simţim multitudinea provocărilor cărora le răspundem, doar trăim respectând harta comodității! Şi la un moment dat ne trezim din viaţa noastră şi, evident, privim înapoi! Şi rămânem aţintiţi cu privirea în trecut şi zăbovim crezând că, păstrând amintirea, vom putea merge înainte! Iar asta nu face decât să ne tragă mereu un pas înapoi spre a ne învinovăţi şi a nu ne asuma trecerea spre înainte.

Până şi ce ne amintim este o alegere!

Stagnăm în idei fixeamintiri dureroase sau nedureroase, dar apăsătoare,  mascate în responsabilităţi ce împovărează…acestea doar dau senzaţia de lecţie de viaţă învăţată și punerea în practică a tiparului alegerii pentru demonstrarea învăţării lecţiei…iar clipa aici și acum este amânată…

Tu cât mai amâni să trăiești în prezent? Cât mai crezi că ai de învățat din lecția precedentă? Te las atunci să-ți mai exersezi toleranța în fața suferinței!

EU îmi fac curaj și încep să dansez 🙂 pe melodia asta 🙂 

Ne-am săturat de atâta dezvoltare personală!

Sunt psiholog! Urmez un progam de formare în psihoterapie ce presupune dezvoltare personală! La începutul cursului, acum 2 ani, eram „disperată” să mă dezvolt personal, astfel că aveam mari așteptări în ceea ce-l privea pe formator! O întâlnire, două, trei…nimic! Nimic despre cum să-mi repar stările de dispoziție proastă, cum să depășesc frustrările! Nici o tehnică dezvăluită despre cum să mă eliberez de constrângerile interioare! Eram plină de nervi și supărată pe profesor!

„Ce naiba e și cu profu’ ăsta? De ce nu-mi spune cum să fac să fiu bine? Când o să lucreze direct cu și pe mine ca să simt îmbunătățirea şi schimbarea?” Asta gândeam, asta simțeam…mai mai să renunț la a participa la curs! „Păi la ce ne formează ca psihoterapeuți care stăpânesc testologia, dacă la capitolul personal nu intervine deloc?”

Nerăbdătoare din fire (o trăsătură atipică psihologului, ar zice unii) am început să-l bombardez pe formator cu întrebări, cum să fac să fiu altfel, cum să îmi iasă la testarea psihologică un profil normal? Îmi zâmbea de fiecare dată și schimba subiectul…Singura sa replică era: „Ai răbdare cu tine!”

Mă tăvăleam în mine! Mă luau căldurile de nervi! Vedeam pe net tot felul de mesaje motivaționale și citeam tot felul de articole pe tema autocunoașterii și la curs nu primeam nimic de genul acesta? Plecam răvășită și cu o părere tot mai ciudată despre mine….

Acum îi sunt recunoscătoare profesorului! M-a impulsionat să caut singură soluțiile, fiindcă asta presupune dezoltarea propriei persoane! Dezvoltarea personală este un demers privat, extrem de intim, fiabil și accesibil doar „căutătorului de sine”! Astfel că profesorul a lucrat cu mine permanent prin natura firii sale, din umbră, subtil, fără să simt! Pentru că nu există o metodă de dezvoltare personală standardizată! Pentru că nu există un moment anume, determinat în timp și spațiu, când începi să parcurgi această cunoaștere și când închei acest proces! Pentru că dezvoltare personală nu presupune să primești soluțiile celuilalt (chiar dacă este un expert în domeniu) ca să-ți rezolvi problemele tale personale!

Oamenii seamănă atât de mult, încât sunt foarte diferiți! Poveștile de viață au puncte în comun, dar actorii diferă! Cine îți dă metoda de intervenție riscă să-și asume parte din rezolvare, care de cele mai multe ori nu este cea dorită de persoana în cauză! Intervenind cu păreri încalci liberul arbitru și schimbi! Și nu e vorba de schimbarea autentică din procesul cunoașterii de sine!

Așadar…

…ne-am săturat de dezvoltarea personală ce atârnă pe toate drumurile, pe toate paginile de internet sau o găsești la colț de stradă! Ieși din casă, uită de calculator și relaționează pentru a te cunoaște mai bine!

…ne-am săturat de psihologi-guru care definesc problema emoțională și ne îmbie la rezolvarea acesteia! Noi, oamenii, nu avem probleme! Avem trăriri! Trăirile nu sunt clasificate în bune și rele, ci în constructive și distructive! Iar ceea ce pentru cineva presupune distrucție, pentru altcineva poate fi construcție…

 …ne-am săturat de postări irelevante despre “fericirea fără bani” ale unor psihologi care abundă în lux (că așa reiese din pozele acestora pe facebook)!

…ne-am săturat de mesaje motivaționale care îți creează falsa percepție că ai avea vreo frustrare sau neîmplinire! Suntem oameni și reprezentăm antagonismul Binelui și Răului, deci e normal să fim azi la pământ, iar mâine să zburăm!

…ne-am săturat să tot vedem cum alții au reușit, deci s-au dezvoltat personal, și acum ne fac un bine spunându-ne secretul lor! Au uitat ceva important! Experiența lor nu poate ajuta experienței celorlalți, decât ca exemplu! Deoarece, descărcăm diferit, ne acceptăm umbrele tenebroase mai mult sau mai puțin, alegem în virtutea unor nevoi satisfăcute sau nu, toate acestea făcând parte din intimidatea călătoriei interioare!

…ne-am săturat de generalizări exagerate în ceea ce privește succesul autocunoașterii celorlalți! Psihologul însoțește! Nu intervine, nu orientează! Doar susține “călătorul”, observând procesul din exterior (iar un clișeu, și anume că psihologul ar fi obiectiv)…este practic imposibil să fii obiectiv! În plan conștient este posibil să ai această atitudine binevoitoare de psiholog detașat emoțional și echilibrat, dar dincolo…în planul ascuns ce se întrepătrunde cu inconștientul, rezonezi ca om cu clientul tău, îi devii prieten…

Hai să ne rezumăm la propria dezvoltare personală și să ne dăm sfaturi nouă înșine, hai să renunțăm la atitudinea de zei care dețin Cunoașterea dezvoltării personale a celuilalt și să reflectăm mai mult asupa noastră! Fie că suntem psihologi sau oameni “obișnuiți”!

Oamenii au nevoie de oameni!