Remember 2014

Acest an a fost marcant pentru mine! Evident, daca ma uit cu atentie in urma si fac o socoteala, identific si alti ani despre care am declarat ca au fost semnificativi. Doar ca acum sunt constienta de mine si ma pot asuma! Stiu mai multe despre mine! Aleg in cunostinta de cauza si nu conjunctural!

Imi amintesc anul 2012! Incarcat an! Si lung…cu lectii…lectii grele, dure. Am inceput acel an intr-o relatie neacceptata de familia partenerului meu. Mai mult, acel an a debutat cu decesul tatalui fostului meu iubit, deces pentru care eu am fost responsabila 100% in conceptia rudelor sale. „A murit de inima rea! Ea l-a omorat!” Mi-am asumat o vina cumplita, dificil de purtat si, mult mai greu resimtita atunci cand partenerul meu a disparut efectiv din viata mea fara nici o vorba! Plecase pentru a indeplini cele „paganesti” si bisericesti si a linisti astfel constiinta proprie si a familiei sale. Trei luni. In acea perioada am inceput sa scriu. Era o forma de eliberare. Cautam sa inteleg, sa ma acuz sau sa ma absolv de vina! Plangeam prin scris! Ma simteam o blestemata! O neavenita! Fara sanse in viata! O criminala! Treceam de la agonie la extaz si mi-era rusine sa spun cuiva ce e cu mine. Simteam ura si pentru asta ma simteam si mai incarcata. Simteam compasiune si asa preluam din problemele celuilalt! Speram prosteste si fara obiective. Ma lasam in voia sortii si credeam abitir in destin.

Si ca sa mi se confirme inteaga zona de confort, acelasi an, 2012, s-a incheiat cu moartea bunicului meu! Am simtit ca platesc pentru toate relele pe care le gandisem sau nu! Meritam sa mi se intample nenorociri pentru ca ma consideram o persoana rea! Am trecut prin acest travaliu al durerii fara partenerul mai sus amintit. Relatia o reluaseram in primavara doar ca sa o incheiem apoteotic peste cateva luni. Scurt din partea lui! Cu crize si jelanii din partea mea!

Pentru ca mi-a taiat orice forma de comunicare cu el, ii scriam. Prindeam curaj sa imi expun durerea stiind ca oricum el nu va stii, deci nu voi avea cui sa dau socoteala. Asa am descoperit cata placere simt cand scriu. Mi-am cizelat expunerile. Si m-am oprit din a-i mai scrie lui si am inceput sa-mi scriu mie. Simteam ca asa aflu despre mine! Ca este o cale mai usoara, mai nedureroasa de a ma vedea. Eram din ce in ce mai sigura ca nu ma va dobori ce voi afla despre mine! Simteam undeva in adancul meu ca alegerile pe care le facusem pana la acel moment aveau un motiv unic si clar, dar greu sa il recunosc. Nu ma iubeam. Nu ma apreciam. Nu credeam in mine. Imi era teama sa-mi asum ceea ce reprezentam. Imi era frica sa ma arat lumii asa cum sunt ca nu cumva sa fiu respinsa! Dar nu intelegeam ca prin toate aceste demersuri de autosabotaj, de fapt eu eram aceea care denigra, ura, subaprecia, devaloriza. Pe sine si implicit pe ceilalti.

O singura alegere buna am facut in 2012. Sa am curaj sa aflu despre mine. A fost o alegere inconstienta, naiva, dar atat de binevenita. Aveam nevoie de o metoda de a ma readuce la viata si de a-mi dezvolta cariera, Szondi! Primul lucru bun pe care l-am facut vreodata in viata legat de mine si de care nu m-am indoit o clipa! Doream sa inteleg de ce atrag un anumit tip de oameni in viata mea. Sa pricep de ce „pe ce pun mana stric, distrug”.

Si acum, revin la 2014! Anul meu scump si drag in care durerile psihice au fost suportabile pentru ca de data asta mi-am ascultat nevoile. Am discutat cu mine. Am continuat sa scriu. Am indraznit sa dau forma fizica ideilor si viselor ce nutreau in interiorul meu.

Am ales! Sa ma desprind de o suferinta care nu era a mea (vezi povestea inceputului lui 2012). Resentimentele te tin legat de persoane care nu mai fac parte din viata prezenta.

Am ales! Sa accept ca imi este teama si mor de frica atunci cand tensiunea realitatii si presiunea sociala pareau a fi dusmanii mei. Frica este catalizator, panica ucide!

Am ales! Sa cred ca timpul rezolva si vindeca unele rani. Am priceput, in sfarsit, ca unii oameni nu sunt pregatiti sa se asume pe ei insisi. Profunzimea si varsta inaintata a unui mod de a te apara de tine te vor trage inapoi, in cel mai bun caz vei stagna!

Am ales! Sa nu mai stau in patratelul femeii care in copilarie nu a avut figura paterna prezenta. Femeia este autentica si echilibrata in cuplu functional, indiferent de cine a luat sau nu parte la cresterea si educatia acesteia.

Am ales! Sa imi asum consecintele felului meu de a fi si sa nu mai fiu atat de aspra cu mine insami. Cu cat te judeci mai mult, cu atat te vei simti judecat de altii. Recomand autoanaliza pozitiva, este constructiva!

Am ales atat de multe si sunt atat de fericita ca am facut alegerile cu inima si cu o minte limpede!

Mi-am infruntat si depasit niste temeri nefondate! Asadar am zburat pentru prima oara cu avionul si am observat ca imi fusese teama de ceva ce nu incercasem! Am traversat marea o noapte intreaga cu feribotul si, recunosc, am fost mai in elementul meu decat in aer! Am petrecut mai mult de 48 de ore cu o persoana pe care, in alte dati, nu o putusem accepta si ma enerva; nu i-am mai dat voie sa ma responsabilizeze, astfel ca nu mi-am mai asumat neimplinire sale. M-am mutat in alt oras. Am schimbat mediul de munca si colegii. Dar le-am facut! Si am aflat despre mine cate credinte false avusesem legat de anumite aspecte ale vietii si lucruri materiale. Banuiam eu, dar acum sunt sigura ca pana nu incerci sa faci nu ai de unde stii cum va fi si ce rezultate va da!

Iar cea mai importanta sedimentare a emotionalului meu a fost momentul in care am descoperit ca replica „niciodata sa nu spui niciodata” este adevarata! Mi-am reintalnit marea dragoste, omul care isi asuma pierderile personale si relatiile familiale si nu le pune niciodata pe umerii mei. Barbatul cu care simt iubirea ca pe o pace si liniste interioara, fara remuscari si fara invinuiri! Fara plecari si fara reveniri, de data asta. Fiindca am ales inspirat si asumat! Vreau sa-mi fie bine! Tu nu vrei asta pentru tine?
2014 a insemnat sa ma reintorc intr-un trecut indepartat, uitat, si sa-mi reamintesc cum fusesem odata si sa observ ce s-a modificat la mine. Asa mi-am validat scala de valori pe care o am in prezent si gradul de maturitate! Vad cu aceiasi ochi, dar e al naiba de diferit totul! Astfel ca, am pus in aplicare ceea ce mi se predase in 2012! De abia acum am inteles ca acele evenimente au fost lectii. Am invatat ceva din ele. Si inca invat. Iar in prezent nu ma mai sperie suferinta. Pentru ca ea nu exista ca mod de a trai, ci ca mecanism de aparare! Acum pot privi in urma mea fiindca ma accept mai mult si asa am posibilitatea sa ma cunosc in profunzime..

2014 a fost un an al curajului de a ma infrunta iubindu-ma si este doar inceputul!

Va doresc ca ale mele ganduri sincere sa va inspire in a va alcatui lista, mentala sau pe hartie, obiectivelor de indeplinit ori spre care tanjiti in anul 2015! Sa va faceti curaj si sa actionati. Apoi veti putea sa va formati o parere despre! Astfel veti decide liber de orice preconceptie si stereotip daca sa va fie teama ori ba, daca vi se potriveste sau nu!

Sunt alaturi de voi si va imbratisez cu iubire!

Legătura între iubirea turbată și portocale

Dragul meu,

Chiar acum mănânc o portocală dulce, foarte dulce! Şi asta mi-a adus aminte de portocalele pe care mi le-ai mâncat! Cred că vreo 4 în total…

Şi mai mult, am învăţat de la tine să curăţ acest fruct fără să mai simt acest act ca fiind scârbos! Mâinile-mi miros acum a zeamă citrică, iar pielea pare-se că nu mă ustură!

o dimineata perfecta

Minunat! Sau poate toată această lipsă de simţire să fie din cauza turbării?

Conform DEX-ului online, a fi turbat înseamnă a fi mânios, violent, nebun (de durere, de spaimă), pasional, care are intensitate mare, grozav, infuriat, furibund, sălbatic…

Femeia care a turbat este cea care a mâncat o portocală curăţată de mâinile tale, care a gustat-o împreună cu tine şi care acum a asimilat vitamina C în sufletul ei astfel încât poate simţi mireasma proaspătă a curajului de a fi ce tu vrei ca ea să fie, o turbată.

Ea este pasională…

Ea se simte uneori trădată…

Ea dăruieşte cu intensitate…

…iar toate astea fac ca tu, cel pentru care darurile ei sunt, să îi mai cureţi încă o portocală…

Turbata după portocale!

Cum să-ți antrenezi fericirea cu ajutorul emoțiilor negative

Îți propun un exercițiu simplu. Să fii sincer/ă cu tine. În cel mai profund și deschis mod posibil. Să închizi ochii și să identifici cel mai fericit moment al vieții tale de până acum. Dar cel mai fericit moment experimentat, cel care încă trezește în tine bucurie, împlinire și îți așează un zâmbet în ochii tăi închiși. L-ai găsit? Cum îl descrii în două cuvinte? Ce mișcă în tine? Durează ceva secunde până să-ți dai răspunsul? Încă mai cauți cu mintea cuvintele?

Acum, deschide ochii și lasă lumina să pătrundă în tine. Prin ochi. Prin piele. Prin respirație. Prin amintire. Prin emoție. Simți cum te inundă căldura? Simți cum mintea îți învelește inima? Simți cum rațiunea pune stăpânire pe tine? Simți bucurie? Sau simți nostalgie?

Propun acest tip de antrenament celor cu care intru în contact. Îmi propun mie acest tip de antrenament. De multe ori am avut surpriza să constat că durata de accesare a unei amintiri pozitive este ceva mai mare decât atunci când ni se cere să punctăm momente nefericite, triste, din trecut. Deoarece căutăm cu mintea acel eveniment. Căutăm să decodificăm în semnificații complicate lucruri simple. Poate și pentru că nu cunoaștem antrenamentul inimii.

De câte ori nu mi s-a spus și mie că a-ți asculta instinctul, adică a-ți antrena emoția, este un lucru nepotrivit…Că asta înseamnă impulsivitate, iar lipsa calmului definește un caracter slab, de necontrolat. Eu una am crezut o vreme că a apleca urechea și a face cum îți dictează instinctul este ceva rău. Că sunt un om fără puterea de a ține în frâu dorința. Am fost o norocoasă! M-a contrariat permanent cerința aceasta care nu se potrivea cu nevoile mele de a mă exprima! Și m-am măcinat ceva vreme. Până când am experimentat durerea ca formă de a exista. Mi s-a propus exercițiul de mai sus! Bineînțeles că nu am putut identifica nimic pozitiv din ce trăisem până la acel moment. Și am continuat să mă chinui. M-am îndârjit. Și după alte suferințe „închipuite”, mi-a urlat în suflet vocea mea interioară, instinctul. M-a zgâlțâit și n-am avut încotro decât să simt în mod real emoțiile negative la care țineam cu dinții. Memoria mea era plină de amintiri neplăcute adunate de-a lungul timpului. Ele mă făceau să cred că sunt o adolescentă nefericită care tânjea subtil după fericire…

Și am retrăit neplăcerile, atât cele reale, cât și cele născute din frica de fericire. Am observat că nu s-a întâmplat nimic neplăcut! Că oamenii din jurul meu nu s-au schimbat. Doar că ceva în mine s-a modificat. Îmi aminteam frumusețea copilăriei și multe alte momente de fericire intensă. Nici nu a mai fost nevoie să închid ochii pentru a le vizualiza…

Ce vreau să spun cu asta? Că la mine a funcționat! Că există cu adevărat antrenamentul interior atunci când ești brutal de sincer cu tine! Mintea etichetează toate clipele trăite. Mintea spune! Sufletul lasă emoția să spună! Mintea scoate și „untul” dintr-o amintire, o deformează și o repotențează, astfel încât să o plieze realității comune. Emoția face diferența! Nu ți s-a întâmplat să simți una și să gândești alta? Iar de aici până la a face diferit de ce simți mai e puțin…Ai reproșat vreodată cuiva că faptele sale nu se potrivesc cu ceea ce a transmis ca ființă, ca trăire? Dar ție de câte ori ți-ai „scos ochii” că nu ai făcut sau zis ce ai simțit? Nu te-ai enervat pe tine? Nu ai simțit fiorul rece al autoculpabilizării? Nu te-ai pedepsit? Oare ce te-a judecat atunci, mintea sau sufletul tău?

Tocmai acea supărare pe propria persoană te poate trezi. Cât nu vei trăi furia îndreptată spre tine nu vei ieși din zona amintirilor triste. Mintea ta va asocia orice amănunt exterior cu emoțiile atât de ofilite ale inimii. Ele vor reprezenta mereu ceva! Vor avea semnificația pe care mintea le-o va atribui astfel încât să răspundă așteptărilor pe care tu crezi că le are societatea de la tine. Acest tip de refulare (inconștientă, de altfel) a zvâcnirilor va alimenta instinctul. El nu se va ofili precum emoția. El va căuta alte forme de a striga după ajutor. Mintea ta nu-l va asculta! Prietenii și familia nu-l vor auzi. Educă-ți mintea să mai și asculte, nu numai să „corecteze”!

Instinctul este bun. Ascultându-l tu vei alege intuitiv calea de a-l valorifica! Îl vei denumi emoție atunci când mintea ta va alege să-i spună instinct. Instinctul trezește emoția! Instinctul te trezește!

Să-ți exersezi instinctul este periculos atâta vreme cât necunoscutul, nematerialul, neconcretul îți vulnerabilizează siguranța. Instinctul spune adevărul despre tine și nimic nu năucește mai tare decât adevărul. Frica de adevăr doare! Asta provoacă suferința despre care pomeneam mai devreme, și anume frica de a te dezbrăca în fața ta și de a-ți asculta instinctul vis-a-vis de Sinele tău îngrădește instinctul. Însă acesta este primul pas spre curaj. Și anume, că simți frica!

Reînchide ochii și simte frica. Trăiește-o. Plângi. Lamentează-te. Caută ajutor. Vei găsi ajutorul…în tine…ceilalți sunt ocupați cu fricile lor! Stai cu ochii închiși și numără-ți lacrimile. Cu cât sunt mai multe la număr cu atât vei accesa apoi mai multe clipe frumoase din trecutul tău. Jelește-te! Linge-ți rănile! Repet, ceilalți au problemele lor ce îi rețin în a fi la cheremul tău permanent! Ascultă-ți instinctul de a plânge! Apoi deschide ochii și lasă-i să se umfle! Vei vedea tulbure și asta te va ajuta să vezi adevărul, adevărata ta frică. Frica de tine, de adevărul tău!

Ei, care este adevărul tău? Ce îți spune instinctul? Ce emoții s-au trezit? Îți bate inima ceva mai tare? Bravo! Ești agitat/ă? Te felicit! Înseamnă că simți! Te învăluie amintiri triste? Foate bine! Ar trebui să fii mândru/ă că simți! Și să fii recunoscător/oare trecutului tău, căci azi ai șansa de a-ți simți trecutul și de a nu-l mai gândi!

Reia exercițiul atunci când instinctul va trezi această nevoie a ta de autocunoaștere! Reia-l fără a-ți impune un program de antrenament, fără a-ți trasa termene! Vei accesa cu siguranță momentul în care te-ai simțit cel mai fericit/ă! Nu renunța la exercițiu! Am o bănuială că multe amintiri plăcute așteaptă să fie dezvelite de emoția negativă în care a ta minte le-a îmbrăcat!

Eu nu m-am lăsat de antrenament 🙂

Prea multă iubire necondiţionată condiţionează?

Câte definiții ale iubirii cunoști? În atâtea feluri poți iubi…

 

“Ce e iubirea, Oana?”

Nu ştiu! Sincer!”

“Atunci cum poți vorbi despre ceva ce nu cunoști? Sau nu știi ce e?”

“Dar pot vorbi despre ceva ce simt… “

“Ce e mai bine: să iubești sau să fii iubit?”

“Mai fain este să fim iubiţi…pentru că nevoia primordială a oamenilor este aceea de a fi iubiţi când, cum şi de cine vrem…necondiţionat…”

Dar nu simțim că trăim decât atunci când iubim…”

Când iubeşti vine peste tine nevoia de a fi iubit. Iubirea este în multe, nu numai în partener!”

“Ce facem atunci când…iubim o persoană care nu ne iubește și suntem iubiți de o persoană pe care nu o iubim?”

“Stăm şi o iubim”/ Stăm și ne complacem căci nu o iubim… masochism!”

“Plecăm şi o iubim / Suntem sinceri și plecăm…realism!”

 

“Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Nu ți se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodată.” (Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa)

 

Nu, nu cred în iubire necondiționată! Tu ce părere ai? Este sau nu posibil să simți acest fel de iubire în care oferi fără să aștepți să primești? Poți iubi neîmpărtășit? Poți să îi transmiți celui iubit necondiționat sentimentele tale?

Iubirea nu mai are valoare dacă nu este arătată, simțită, trăită, experimentată. Iar ca să iubești este obligatoriu să existe și cealaltă parte, jumătate în această ecuație…ca să ai cui să-i transmiți.

Iubirea cere două părți ce compun întregul acestui sentiment, indiferent ce reprezintă aceste două componente. Pot fi omul și Dumnezeu, animalul și puiul său, copilul și mama sa, femeia și bărbatul…Cine crede în iubire fără un schimb, oricât de mic ar fi el, trăiește încă utopic, se îmbată cu apă rece…Cine crede în posibilitatea de a înlocui traiul fără iubirea condiționată cu unul în care Binele Suprem născut din dragostea fără așteptări îi va deschide ușa către Fericire, este un trist care-și neagă nevoia de apartenență la cuplu și la împlinire!

Hai să ne oprim puțin din negarea asta profundă a nevoii de iubire ce pune limite! Ea există! E în fiecare din noi și ea leagă relațiile! Cel mai simplu exemplu de iubire „schimb pe schimb” este cea dintre mamă și copilul său! Plânsul copilului, unealtă brută de manipulare, aduce atenția mamei, o subtilă formă de a cere iubire. Mama acordă atenția cuvenită plângăciosului doar pentru că acesta i-a semnalizat că îi lipsește ceva…sau și pentru că ea, la rândul său, are nevoie să dea? Primește ceva la schimb? Eu spun că da! Zâmbetul micului „monstru” care acum tace, poate gângurește…este un scump, nu, când îți arată dințișorii…dințișorii ce îi provoacă durere și temperatură și astfel plâns…plâns încetat la îmbrățișarea mamei sau a biberonului cu lapte cald ținut de mâna mamei…Care este schimbul real în această legătură genptropică, de iubire nativă, de la sine? Nu săriți că sunt prea materialistă (eu aş zice realistă), aici este un schimb permanent…de multă iubire!

Hai să vedem! Cine ce a dat? Cine ce a luat? Copilul a primit atenția mamei, reîntoarcerea la sânul matern protectiv, calmare, relaxare, deci siguranța că aparține, că este de unde a ieșit pe lume! Mama și-a dovedit sieşi încă o dată abilitățile parentale, arta de a-și proteja copilul şi modul de a-şi mahifesta dragostea. Nu-i mai aude plânsul, deci el este bine și implicit și ea este bine…Ea se simte utilă.

Aceasta este o analiză deloc profundă a legăturii materne a copilului, dar reală și faptică. În spatele acestor schimburi materiale și/ sau emoționale stă ascuns principiul plăcerii și satisfacerea acestuia. Toată iubirea noastră, denumită și redenumită, definită și redefinită, pornește de la principiul plăcerii și se oprește la satisfacerea lui. Manifestarea iubirii are loc până la obținerea plăcerii (sub formă conștientizată sau nu) prin descărcare. Apoi respiro! Tensiunea crește! Descărcare! Ciclic! Ritmic! Și dacă este și conștient de acest act al iubirii în cadrul căruia tu ai transferat și n-ai rămas cu buzunarele inimii tale goale va fi cu adevărat satisfăcător! Simplul fapt că tu te-ai simțit bine oferind este un schimb! Deci cine de cine s-a folosit în acest tip de iubire?

Așa că nu te mai amăgi și îmbăta cu apă rece! Nu te mai ascunde în spatele conceptelor atât de asiduu vehiculate despre iubire fără condiție, asexuată și asexuală! Vei ajunge să te ascunzi în tine de tine…și e păcat…e păcat să nu simţi, să nu descarci, să nu împărtăşeşti, să nu oferi, să nu primeşti….cramponându-te în necondiţionarea care, până la urmă, condiţionează!!!!

 Citeşte şi http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840

7 paşi ca să nu mergeţi „împreună, dar pe drumuri separate”

 

Nu vreau să mă cunoști,

Doar cât să știi că sunt!

Din multitudinea de proști

Tu esti atât de orb umblând

Să îți primești recunostința,

Cu sufletu-ți plăpând arzând

Atât de mult! Ca să trăiești căința! 

1. CONTACTUL

Întâlnirea cu o persoană nouă se concretizează prin destinul genetic prescris al indivizilor în căutarea progresului interior…printr-o strângere de mâini, intersectare a privirilor…..

2. CUNOAȘTEREA. Te cunoşti, dar te accepţi cu bune şi cu rele?

Cunoaşterea de sine ce uşurează procesul constant de transmitere reciprocă a informaţiilor despre sine către celălalt.  Cât de sinceri şi de deschişi sunt cei doi oameni aflaţi în cunoaştere unul faţă de celălalt va determina gradul de apropiere.

3. APROPIEREA.  Aici curajul şi o doză mică de nebunie ajută! 🙂

Cu cât comunicăm mai des și mai sincer, cu atât întrepătrunderea cognitivă devine relevantă, transformând astfel atracţia fizică în atracţie mentală, interpsihică. De aici până la  împărtășire de țeluri și idealuri mai este un mic pas!. Ascultarea devine primordială în această etapă a simțămintelor.

4. INTIMITATEA. Ascultarea activă a nevoilor celuilalt astfel încât să i le poți satisface nelezându-ți propria intimitate! 

Ne place să credem despre noi că suntem apropiați unul față de celălalt când ni se împărtăşesc sau împărtăşim secrete, ni se fac destăinuiri sau ne confesăm, petrecem mult timp cu celălalt, când nu mai putem trăi unul fără celălalt! Înţelegem prin intimitate faptul că celălalt ne acceptă defectele, nu încearcă să ni le şteargă sau corecteze, nu ne divulgă secretele ruşinoase şi devine părtaşul acestora . Însă tot ceea ce contează acum este înțelegerea retragerii în sine a celuilalt-paradoxal definiției uzuale a intimizării.  Intimitatea este distanţa care nu îndepărtează, ci previne invadarea spațiului propriu al tău, da şi al celuilalt. Acest lucru se exprimă prin tăcere şi aşteptare! Neforţarea persoanei de a se deschide când şi cum vrei tu! Aşteptând oferirea pe tavă a vulnerabilităţilor celuilalt va anestezia propria-ţi etalare ce se vrea a fi asumată!

5. RESPECTUL. Acum vă luaţi de mână şi creşteţi!

Trăirea acestei stări de fapt (unii ar numi-o valoare ori normă socială) presupune enorma zbatere internă și spirituală în a-ţi satisface propria nevoie de ataşament când, cu cine şi cât vrei fără a fi condiţionat şi a nevoii celuilalt de iubire atunci când are nevoie, cu cine vrea şi când doreşte (la fel, fără condiţionare).  Păşeşti pe alt drum (diferit de al tău), pe teritoriul celuilalt (cu acordul lui, bineînţeles!); mergeţi împreună dacă aceste două nevoi se pliază!

6. SENTIMENTUL

Acum putem spune că legatura s-a aprofundat îndeajuns pentru a ne simți capabili de emoții cristalizate în energie suficientă cât să întreţină atracţia, dorinţa, legătura! Ceea ce s-a născut în cei doi, sentimentalismul, se numește iubirea de sine prin celălalt!

7. VALORIZAREA

Este etapa finalizării și concretizării emoției; a știi să dai valoare celuilalt prin tine însuți/ însăți este cel mai curajos act al încrederii în partener; a fi recunoscut ca și parte a unei legături emoționale bazată pe respect, sentiment, apropiere și cunoaștere se definește prin ceea ce se numește credința și sacrificiul actului de a se încrede în cel pe care de abia acum începi să-l simţi!

 Drumul acum începe! Dacă nu va fi un drum marcat, cu reguli, cu sinceritate, fără teamă şi fără constipaţie mentală, atunci schimbă traseul! Oricum, nici măcar tu nu îţi poţi garanta că un drum sau altul este cel potrivit ţie până nu încerci! Aşa vei putea ALEGE tu itinerariul şi nu te va lua el „pe sus”!

 

Tu ce fel de prieten eşti?

Prietenii vin şi pleacă din viaţa ta…

Prietenia este ceea ce ai descoperit în tine atunci când au intrat prietenii în viața ta şi ceea ce au lăsat în tine atunci când au ieşit din existenţa ta…

Prietenia este ceea ce tu ai aşteptat de la tine atunci când ai deschis prietenilor tăi uşa intimităţii tale şi ceea ce ei au aşteptat de la tine atunci când au trecut pragul!

Prietenia este o negociere mutuală a nevoilor…Nu poţi dărui fără a primi! Staţi, nu-mi săriţi în cap! Ştiu că se vehiculează ideea de necondiţionare şi de a da fără să aştepţi nimic în schimb…sună frumos, de poveste…dar nu este aşa, de acord? Prietenii se intersectează în nevoi, pulsiuni inconştiente…nu acesta este scopul, dar cum ar fi prietenia noastră dacă ne-am întâlni „goi”? Practic, este imposibil să nu aduci ceva cu tine în intimizare…o neputinţă, o neîmplinire, o dorinţă!

 Cum se nasc prieteniile?

Nu prin intermediul punctelor, dacă nu comune, măcar tangenţiale, ale noastre? Preferinţe, idealuri, gusturi pentru anumit gen de muzică, împărtăşirea unor poveşti de viaţă, profesii sau preocupări comune…toate aceste aspecte personale sau profesionale ce unesc oamenii în prietenie au la bază nevoi! Ţin să precizez aici că, atunci când subliniez „nevoie”, mă refer strict la sensul acesteia psihologic şi fac referire clară la Piramida lui Maslow! Nu vorbesc despre nevoia care se naşte din egoism, suferinţe emoţionale nevindecate, dependenţe!

Unde se nasc prieteniile?

Peste tot şi oriunde! La locul de muncă sau pe net! Prin intermediul altor prieteni! La şcoală, în club, într-un bar. În funcţie de locul cunoaşterii, dar mai mult, de tipul de nevoie ce predomină în animarea legăturii, există mai multe tipuri de prietenie.

Prietenii de distracţie

Pe aceştia îi apropie nevoia de a socializa şi nevoia de apartenţă la grup mare. Nu este o relaţie constantă şi este pe perioadă determinată, presupunând costuri de timp şi bani.

Prietenii pentru confesiune

De obicei, unul dintre ei adoptă poziţia ascultătorului, iar celălalt poziţia celui ce se confesează. Este necesar să-şi schimbe poziţiile din când în când pentru a evita unilateralitatea actului de descărcare; doar dacă nu cumva există şi alte nevoi, ceva mai subtile, care îi aduc împreună pe cei doi prieteni într-o poziţie fixă şi nereciprocă (cum ar fi trebuinţa de a dărui încontinuu cu trebuinţa de a primi fără a oferi, masochism cu sadism etc.). Durata acestei legături poate varia în funcţie de gradul de intimitate al confesiunilor.

Prieteniile aducătoare de beneficii materiale

Aceştia sunt cei care intră în contact în mod conştient şi deliberat pentru a-şi satisface o nevoie sau mai multe după care întrerup contactul. Legătura este reluată ori de câte ori cei doi stabilesc de comun acord acest lucru.

Prietenul “la nevoie se cunoaşte”

Zicala, clasica zicală din popor…Prietenii se ajută! Sunt legături care se consumă doar atunci când unul dintre prieteni îl poate ajuta pe celălalt. Aceştia nu păstrează legătura în timpul liber. Este genul de prietenie din mediul business.

Bineînţeles că toate prieteniile au la bază schimbul! Iar reţeta prieteniei ideale, veşnice şi cu avantaje de ambele părţi, eu nu o cunosc…deci sorry! Tot ceea ce ştiu este că atunci când nu mai simt reciprocitate în prieteniile mele, clarific acest aspect cu prietenul în cauză şi restabilim, împreună, dacă mai este cazul, termenii prieteniei noastre! Putem trece de la o relţie bazată pe confesiuni la una de „prietenul la nevoie se cunoaşte” sau invers!

Prietenia este pur şi simplu reciprocitate! Ea stimulează cea mai bună variantă a ta!

Nu rata noile reduceri de până la 50% la măști sociale!

A fi tu nu presupune schimbare…Schimbarea este un cuvânt generic pentru acceptarea de sine…Iar acceptarea personală merge mână în mână cu înțelegerea antagonismelor și dualităților psihice care coexistă în tine, adică bine și rău, estetic și inestetic, sadism și masochism, depresie și manie, extrovertism și introvertism etc.! Ele se manifestă atât în interior, cât și la suprafață la intensitate diferită, în momente diferite! Ceea ce le stimulează manifestarea nu sunt conjuncturile exterioare, ci tocmai, acele frământări pe care nu le poți traduce sau exprima! Stările expuse de tine în prim plan, cel al contactului cu realitatea, vin din alte stări, latente, cu conținut neadecvat cerințelor realității. Conținutul acesta scandalos animă ieșirea la suprafață a ceea ce ești. Când îl ții în tine prea multă vreme, conținutul va răbufni când ți-e lumea mai dragă 🙂

Deci, schimbarea nu are legătură cu Shift+Delete! Nu poți șterge din tine, din programul genetic general uman, părțile neplăcute pe care ori tu ori ceilalți nu le agreează! Schimbarea nu presupune să înlocuiești o mască inadecvată realității cu una pe care crezi că, purtând-o, societatea va uita ceea ce ești ca esență…om! În prezent, se vând multe astfel de imagini ideale, perfecte, care par a fi cele ce te integrează în normalitate. Într-adevăr, aceste stereotipuri de frumuseți umane vând și au succes! Dar succesul este al cui? Al celui care poartă masca schimbării sau a celui ce o privește? Iar acest succes al validării și acceptării de către ceilalți cât ține?

Când alegi să-i mulțumești pe alții mințindu-te pe tine prin masca ce-o porți, presiunea externă crește! Așteptările sunt tot mai mari…La un moment dat vei face „poc!” sub veșnica privire critică a observatorilor…

Dar ce se întâmplă cu tine și cu mentalul tău dacă te păcălești că ești schimbat, adică altfel de cât ai fost? Riști să împingi tot mai în profunzime celelalte nevoi care așteaptă de multă vreme să fie purtate prin alte măști, cele de care tu ai nevoie pentru a te simți natural. Și când nu vei mai rezista, o să iasă la suprafață toate relele și ascunzișurile tale scandaloase prin însăși masca frustrării! Masca aceasta este aspru catalogată și totodată neînțeleasă! Pentru că nimănui nu-i place să relaționeze cu frustrarea, mai ales a altuia!

Echilibrul tău interior este important! Iar dacă îl neglijezi ținând cont de nevoile exterioare vei ajunge să vezi schimbarea ca și aruncarea la coș, uitarea și ascunderea a celui ce ai fost! Vei ajunge să te negi pe tine până la autodistrucție (mai rare cazurile) și te vei căuta o viață întreagă pe tine printr-o singură mască, a schimbării…

Schimbarea este ca și formatarea calculatorului! Rescrii soft-ul și instalezi un set de programe! Doar că în cazul tău, formatarea nu are loc după virusare! Ci în urma dorinței de a fi cea mai autentică variantă a ta, de a fi așa cum te-a lăsat Dumnezeu, cu cele bune, dar și cu Păcatul strămoșesc în cârcă! Da, știu că ești botezat, dar păcatul nu se rezumă doar la definiția dată de Biserică! Păcatul reprezintă, dincolo de a încălca valorile morale, respingerea a însăși firii umane! Cel mai mare păcat este acela de a te neglija, abandona, nega! Revenind…Tu te formatezi, deci ieși din păcat, atunci când înțelegi și te saturi să tot porți o mască ce te împinge la păcat.

Când decizi să-ți umpli dulapul și cu alte măști spui că te-ai acceptat. Acum poți încerca să afișezi o altă față a ta, în funcție de nevoia ta firească! Și le vei încerca pe toate! Abia atunci când vei știi care mască se potrivește fiecărei pulsiuni vei putea alege și vei accepta schimbarea ca pe ceva dinamic!

Țin să te anunț că nu există vreo rețetă secretă în ceea ce privește alegerea măștii…e o chestiune de încredere în capacitatea proprie de ascultare activă a vocii interioare! Se vor găsi mulți să-ți șoptească secretul de a identifica momentului oportun de alegere a măștii necesare fără a te dezechilibra la interior și fără a deranja exteriorul! Ferește-te să asculți sfaturi! Ele vin din nevoile celuilalt care are așteptări de la tine!

Momentul îl vei simți…vocea ta interioară îți va spune ce ai de făcut…și cum s-o faci…Asta dacă știi să te asculți pe tine! Dacă îți cunoști trebuințele suficient cât să le poți asocia măștii, atunci echilibrul tău se va păstra în mare măsură. Și iar îți spun! Nu sunt rețete care să te ajute să îți simți și să-ți cunoști nevoile! Experiența! Ea este cel mai bun învățător al tău! Ea îți dezvoltă vocea interioară!

Schimbarea este acceptare! Acceptarea dulcelui și amarului din tine! Nu poți îndepărta răul din tine! Dar poți trăi cu el fără să te depersonalizeze sau să-i afecteze pe ceilalți doar dacă îl vezi, îl simți și apoi știi să îl pui la locul său! Răul are locul său în tine! Fără acesta nu ar exista binele! Simplistă explicație…logică însă pentru vocea ta interioară

De ce să praticăm acceptarea de sine!

http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/de-ce-sa-practicam-acceptarea-de-sine